La cele doua adrese se povesteste despre doi copii care au nevoie urgenta de ajutorul semenilor lor pentru a trai. Daca puteti sa-i ajutati, inseamna ca omenia mai exista in tara aceasta.
Am auzit la Radio Romania despre cele doua cazuri si m-am grabit sa scriu despre ele aici. Imi este greu sa admit suferinta in general, dar cand este vorba despre copii mi-e si mai greu!
Se intampla de multe ori sa intampini dificultati atunci cand incerci sa comunici cu cineva. Adica sa vorbiti in acelasi timp, caci el/ea nu a invatat ca trebuie sa mai si taca, sa-l lase si pe celalalt sa spuna ce are de spus. Urasc acest gen de oameni care-mi lasa impresia ca nu se mai poate inainta.
Dar cei care ataca si sfideaza sunt cei mai nesuferiti: fara elementarul bun simt, fara nici o urma de jena, fara sa clipeasca, ei/ele isi misca buzele sacadat si repeta spasmodic aceleasi fraze invatate pe dinafara. Am vazut scene la indigo la interval de zece zile. Si ma intreb ca toata lumea: ce va urma, pana unde poate merge sfidarea?
In copilarie era o zi de sarbatoare generalizata. Ce-mi amintesc? Imi amintesc cum oamenii se motivau singuri sa se bucure de aceasta zi. Ar fi o mare ipocrizie sa nu recunoastem acest lucru. Nu era totul o corvoada cum incearca unii si altii sa spuna. Chiar daca oamenii erau obligati sa se scoale cu noaptea in cap si sa merga la defilare, in final acest lucru se transforma intrun prilej de socializare cu colegii, cu prietenii. Celebrul mic mancat la sosea era un prilej de amintiri placute. Si-apoi muntii aceia de pepeni si struguri care se aranjau prin piete, muzica rasunand pe strazi insemna la urma urmei un mod de viata. Bun, rau, era viata noastra. Ideea ca desfiintam tot ce a fost in cautarea de alte modele mi se pare o incercare falimentara din start de a cosmetiza viitorul. Din pacate noi nu reusim sa ne construim un prezent solid si avem ce avem cu trecutul, tot dam vina pe el.
Si n-as vrea sa indrazneasca cineva sa-mi tranteasca cuvantul „nostalgic”. Eu nu cred ca a fi sincer si realist este un pacat primordial.
Am mai spus-o si o repet. Sunt nebuni atat in viata reala, dar mai ales in cea virtuala.
Cel mai sanatos e sa stai la distanta de ei, daca i-ai depistat 😀
Traiesc in cartierul cel mai verde al Bucurestiului de multi ani de zile. Cunosc multa lume din vedere. Vis-a-vis este un domn nevazator care in fiecare zi merge la serviciu. De vreo zece ani o doamna il duce de brat dimineata si il aduce mai tarziu de la tramvai, presupun. Inainte se folosea de baston.
In alt bloc este un cuplu care se intelege din semne. De ani de zile ii vad alergand spre serviciu dimineata. Acum au si o fetita care vorbeste normal, stiu sigur, am auzit-o.
Exista si alt cuplu in cartier: ea complet nevazatoare, el are niste dioptrii speciale. De multe ori i-am vazut plimbandu-se prin cartier. Duminica dimineata, am vazut-o pe ea, pe fata nevazatoare, manca un mar si pazea un carucior in care dormea un copil la soare. Era singura, statea langa carucior si nu stiu cum stia ce se intampla in jurul ei.
M-a impresionat foarte mult, cum de altfel ma impresioneaza si toti ceilalti. Eu ii admir pe toti in modestia si in necazul lor.
Virale ne inconjoara din toate partile: vizuale, auditive sau mai mult de-atat. Absurdul ne copleseste in fiecare moment, nu mai exista norme care sa nu fie absurde, normalul dispare pe zi ce trece.
Oamenii pe care-i admiram se prostesc pentru mize mici. E febra electorala care reduce dorinta la pixuri si brichete inscriptionare, aspiratia la concertul din parc cu „invitati de seama”, necesitatea o reduce la vis.
De ce e din ce in ce mai greu? Oare ce va urma? Vi se par intrebari virale sau absurde?
Am avut surpriza sa aflam ca se vor tine cursuri in sala Moxa, cu aproximatie stiam pe unde e. Ne-a indrumat un politist din trafic. Imi aminteam o cladire foarte veche. Am descoperit o cladire noua cu sase etaje, toata din sticla, rotunda, impunatoare. Cine zicea ca nu se investeste in invatamant in Romania?
Un profesor sarmant, la o varsta rezonabila, un francez care ne preda informatica in engleza, cand mi-am dat seama de acest lucru, am inceput sa-l urmaresc cu atentie, iar el a inceput sa-mi predea lectia. Aveam obligatia morala sa ma uit atenta la el, altfel ar fi fost o dovada de impolitete si la cata tevatura era pe usa aceea care se deschidea prea greu chiar ca nu merita.
Se spune despre nordici ca sunt oameni foarte reci, cu care nu te poti intelege asa usor. Cel putin asa erau legendele care circulau la noi in birou. Se vorbea despre d-l Magnusson, sau despre d-l Jojansson, sau despre d-l Gustafsson ca despre niste oameni foarte seriosi, inchistati, foarte putin maleabili, foarte pretentiosi si deloc prietenosi. Erau amintite si cateva doamne celebre d-na Jensen, d-na Cristiansen, d-na Bertilsson, despre care se spunea ca sunt dure, de neclintit, greu de convins, greu de impresionat si asa mai departe.
Imi aduc aminte ca era o vara fierbinte. Intr-o zi ne-a chemat Directorul general pe mine si pe Mary si ne-a intrebat scurt si fara drept de apel, cine preia toate tarile nordice, cu toti clientii, avand in vedere ca Mary lucra cu o parte din firmele din Suedia, iar Doru lucra cu restul lumii nordice. Pe Doru il numise sef de serviciu si trebuiau facute niste mutari strategice. Deoarece am cerut un timp de gandire, Directorul ne-a lasat sa mergem in birou si ne-a cerut un raspuns ferm intr-o ora.
Mary mi-a spus ca ea nu vrea sa se ingroape in firma, deci a refuzat. Eu aveam un copil mic, faceam naveta la Predeal, statea la mama mea, am acceptat, puteam sa refuz?
Am intrat atunci intr-un carusel cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Erau zeci de ordere diferite pe tari, pe firme, pe departamente, pe produse, pe modele, pe style, pe imprimeu, pe femei, barbati, copii, pe pozitii coloristice, pe fise de dimensiuni. La inceput am crezut ca n-am sa ma descurc niciodata. Au inceput sa vina clientii in tara sa ne cunoastem. Erau zile cu 3-4 firme venite in aceeasi zi. A fost o perioada de boom, care a tinut cativa ani buni dupa care a urmat regresul. Dupa primele tratative eram complet naucita, numai lucruri noi, modele noi pe care le faceau diverse fabrici, fiecare model avea un pret, fiecare tara nordica avea o valuta, ei nu acceptau sa lucreze in dolari sau in DM.
Au fost primele tratative la mare; au venit Yngvar, Willy, Eivor si Lyse, multe persoane de la fabrici si asa am reusit sa ne cunoastem si sa ne imprietenim. Acesta a fost inceputul unei prietenii care a durat ani de zile, am colaborat minunat, ne-am respectat si ne-am ajutat. De fapt relatiile interumane erau foarte importante; daca nu erai agreat in cercul lor, nu aveai nici o sansa sa rezisti. Daca te rejectau din start, daca greseai fata de ei, iti pierdeai toata credibilitatea si foarte greu puteai sa mergi mai departe.
„Imprejurarile ma determinau sa procedez astfel, dar, de fapt, cred ca din curiozitate provocam si eu imprejurarile. Dar numai cu scopul de a ajunge in mijlocul unei inundatii, in dezastrul unui cutremur, in mijlocul adevaratelor cimpuri de lupta, atrasa doar de riscul pierderii vietii, pretuind doar miraculoasa secunda in care exist, salvand vieti pe care nu le voi cunoaste si care nu ma vor cunoaste niciodata. Sa scriu despre efemeritate, despre treceri, despre pasaje si popasuri. Minuind toate acestea cu pricepere as fi gasit esentele. Mici flacoane pierdute. Invizibile flacoane tari. Prezente peste tot, nevazute de nimeni. Minuscule flacoane risipite printre fleacuri, rostogolite de colo-colo prin praf.”(pag. 126)
Domnule Cezar Paul Badescu, daca fragmentul de mai sus nu va place, eu nu inteleg care sunt criteriile dumneavoastra de a aprecia literatura adevarata.
Eu nu sunt din nici o secta, nu fac parte dintre aplaudacii lui Zully, nu o cunosc personal, nu lucrez la Tritonic, nu sunt inculta ca multi dintre cei care comenteaza si va aproba, nu sunt nici critic literar, dar mie imi place literatura buna si mi se pare ca sunteti nedrept cu Zully Mustafa.
Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You 
Comentarii recente