Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

Forevergreen fresh facts, attitudes and positive vibes, health, wellness, diet, pregnancy, weight loss, diete, silueta, noutati

Vacanta de vara iunie 15, 2016

flori de campIn 15 Iunie incepea invariabil vacanta de vara atunci cand eram copil. Vacanta o petreceam de regula in familie, cu prieteni si colegi de scoala.

Desi aveam rude si bunici la tara, parintii nostri nu ne trimiteau acolo deoarece mama mea in special avea niste standarde destul de inalte si prefera sa ne aiba aproape, sa ne educe in felul ei: disciplina nemtzeasca si principii „a la Makarenco”.

In primii ani din copilarie locuiam la curte in Bucurestii Noi si aveam foarte aproape bunicii din partea mamei unde ne petreceam destul de multe zile; bunicii aveau o gospodarie modesta cu pomi fructiferi, cu flori si cu multe alte atractii si surprize. Pentru vremea aceea era suficient pana cand am inceput sa crestem si sa avem alte pretentii. 

Imi amintesc cu nostalgie de dupa-amiezele toride cand ne refugiam in camerele racoroase cu geamurile acoperite de hartie albastra. Mirosul de levantzica din dulapurile vechi era acolo, prezent, alaturi de cel de naftalina…

Mama obisnuia sa ne ia uneori dimineata, la piata din spatele Parcului Bazilescu, sau la Piata Matache. Imi placeau foarte mult excursiile la piata de fructe si legume, la fel cum imi plac si acum!

Frecventam inca de pe atunci Cercul de maini indemanatice de la Palatul Pionierilor (actualul Palat Cotroceni). Acolo se organizau tabere de vara unde participam la tot felul de activitati.

Dupa ce ne-am mutat in Drumul Taberei, obisnuiam sa mergem foarte des in vacantele de vara la palat, sau la Gradina Botanica. Citeam foarte mult pe atunci si aveam abonamente la multe biblioteci de unde imprumutam carti; in casa noastra se cumparau toate cartile necesare la scoala pentru fratii mei mai mari si imi facusem un obicei de a le citi chiar inainte de a le veni randul la studiu. Nu ma deranja deloc ideea de lecturi suplimentare-recomandate, chiar ma bucuram sa citesc ceea ce-mi era folositor la un moment dat.

In timpul verii imi placea sa fac ceea ce era necesar prin casa, iar atunci cand amandoi parintii mergeau la serviciu, existau intotdeauna liste cu „must do”!

Obisnuiam sa tricotez, sa crosetez, sa fac croitorie, sa brodez si multe altele. Ne si distram, evident!

Organizam petreceri, sau eram invitati la petreceri de catre alti colegi/prieteni. Ascultam muzica acasa, sau pe la prieteni. Mergeam la concerte, la teatru, vizitam expozitii de pictura, mergeam la cumparaturi prin centrul Bucurestiului, mergeam prin anticariate, prin parcuri, etc. Nu aveam timp de plictiseala niciodata!

Uneori mergeam la mare ori la munte cu parintii, sau cu fratii. Mai tarziu am inceput sa plec impreuna cu prietenii si colegii; intrasem intr-o alta etapa a vietii, eram deja la facultate.

Imi amintesc intotdeauna cu placere vacantele de vara din copilarie si adolescenta!

garofitze

margarete

 

Impresii de la Gaudeamus 2015 noiembrie 22, 2015

La Targul de carte ‪#‎Gaudeamus‬ am avut senzatia aceea placuta ca se apropie sarbatorile de iarna, desi afara este un fel de vara-toamna.
Pentru o clipa m-am temut ca publicul fidel acestui cenaclu literar de mare amploare a imbatranit in ultimii ani. Apoi am vazut multi tineri cu toata familia, cu cei mai mici iubitori de carte in carucior. Nu-mi dau seama statistic (procentual) cum stau lucrurile in realitate.
Atmosfera prietenoasa si ambianta aromata cu mirosul de carte proaspat tiparita, amestecata cu aburii de la ceaiuri exotice, cafea si alte efluvii olfactive placute mi-au facut ziua frumoasa.
Mi-a placut mult noul concept al targului de a amplasa la etaj multe locuri speciale unde vizitatorii se pot aseza sa-si savureze linistiti cartile cumparate, sa-si bea ceaiul, cafeaua, sa ia masa cu prietenii, sa socializeze, sa se simta bine.
Peste tot erau lansari de carte, prezentari de titluri, se purtau discutii diverse. Am vazut multe persoane cunoscute din lumea reala si de pe ‪#‎FB‬.

Drumul spre Targul de carte era „pavat” cu panselutze de toate culorile recent plantate. 

IMG_5986

IMG_6002

IMG_6014

 

Contessina decembrie 17, 2014

Povestea unei doamne nobile careia i se spunea Contessina in tinerete Provenea dintr-o familie instarita din Focsani, tatal inginer si mama o femeie care se respecta cu bona, slujnica, sofer si „jour-ul” din fiecare joi la care participau doamnele din inalta societate. Se intampla in anii patruzeci si…atunci cand viata familiei era frumoasa. In fiecare an inainte de Craciun primeau un colet de la o editura; toata familia se aduna in biroul tatalui pentru a savura deschiderea coletului si bucuria de a taia cu un „coupe-papier”paginile cartilor noi, frumos mirositoare a cerneala tipografica proaspata. 

Viata familiei s-a schimbat brusc atunci cand au pierdut casa din Focsani si au fost obligati sa plece la Bucuresti. Capul familiei a pierit de inima rea, iar mama si cele doua surori au trebuit sa-nvete sa se descurce singure. Nu le-a fost deloc usor, dar au reusit in cele din urma cu multe eforturi.

Va urma.

 

Literatura de duzina septembrie 12, 2014

Acest gen de literatura a existat dintotdeauna si am evitat-o de-a lungul anilor, chiar daca unii au considerat-o de succes!

Gustul pentru literatura buna, de calitate, se poate capata in timp, ori te poti naste cu acel al nu-stiu-catelea-simt care o detecteaza din start!

Am refuzat ideea de a citi de dragul de a citi orice, asa cum face multa lume! Si nu m-am abatut niciodata de la convingerile mele.

Nici in ziua de astazi nu pot sa inghit o literatura care abunda in vulgaritati si expresii licentzioase, de dragul de a fi pe placul cititorilor.

Nu cred ca acesta este un criteriu de masurat valoarea unei carti scrise.
Daca reducem literatura la „best seller”, adica la cel mai citit autor/cea mai citita carte, etc., nu trebuie sa uitam faptul ca marketingul este o latura sine-qua-non a lumii contemporane. In ceea ce ma priveste, nu accept intotdeauna sa citesc ceea ce lumea considera un best seller! Ah, daca-mi place este altceva, dar daca realizez ca cineva scrie numai pentru a-si „hrani” cititorii cu ceea ce vor sa citeasca, atunci refuz provocarea! De multe ori in spatele unui best seller stau tehnici de promovare facute de specialisti; vanzarile sunt exceptionale daca produsul este bine promovat! Valoarea conteaza mai putin…

 

Femeile… august 26, 2014

Unele femei nu stiu cand sa se opreasca; vorbesc mult si inutil!

Unele femei nu realizeaza faptul ca barbatii nu sunt interesati de curele lor de slabire, de arderea grasimilor, de metabolismul lor lenes, de codul genetic si asa mai departe! In intimitate, barbatii se pot interesa de aceste amanunte importante pentru o femeie, dar pe Facebook, nu prea cred!

Ca o concluzie:

Cand afli ca o reprezentanta a sexului frumos fara vino’ncoa, sau sex-appeal scrie o carte despre amanti iti pui problema de unde a scos subiectele? Or fi autobiografice, din blogosfera adunate, sau fictziune pura?

 

Despre literatura contemporana iulie 8, 2014

Discutii pe #FB:

Eu: Mi-am permis sa dau „share” unui pastel citit de dimineata, caci rar mi se intampla sa-ntalnesc aici poezie fara cuvinte „colorate”…

Prin cuvinte „colorate” a se intelege: cuvinte explicite, triviale, vulgare, termeni anatomici deveniti indispensabili pentru unii scriitori, poeti, etc.

Doru Căstăian Elena, poate nu frecventezi poetii care trebuie. Din ce poezie de dragoste am citit in ultimul timp, recomand calduros poezia lui Carlos Drummond de Andrade, marele poet brazilian. La Humanitas a aparut o antologie.

Doru Căstăian Cat despre folosirea cuvintelor vulgare… Rari sunt poetii care le-au stiut folosi asa cum trebuie. E. E. Cummings sau Charles Bukowski, de pilda. Iar, la noi, Nichita Stanescu, in „Argotice”, Geo Bogza, in „Poema invectiva”, sau chiar marele Mihai Eminescu. Cat despre pastelul de mai sus, cu tot respectul, lipsa cuvintelor vulgare pare a fi singura lui calitate.

Eu: Doru Castaian, am si eu dreptul la O provocare din cand in cand, nu-i asa? Este foarte posibil sa nu „frecventez” poetii care trebuie, dar eu m-am referit la ce-ntalnesc aici, acum, ieri, zilele acestea, etc. Uneori am senzatia aceea de „too much” si se stie ca ce-i mult, strica!

Doru Căstăian Pai, de aia intalniti aici vorbeam. Si, da, stiu ce spui cu „too much”. Am si eu frecvent sentimentul asta.

Eu: Mie nu-mi plac extremele in general si de foarte multe ori incerc sa inteleg fenomenul si ma-ntreb: oare o carte nu se poate vinde in ziua de azi daca n-are continutul „colorat lingvistic”? Iar marea intrebare la care n-am gasit deocamdata raspunsul ramane: unde se delimiteaza literatura erotica de cea porno, sau orgasmica? Tema de studiu in vacanta! 🙂

George MihalceaNu-l cunosc pe domnul Căstăian, dar sunt perfect de acord cu el, atât în privința aprecierii valorice, cât și a numelor citate, la care mai adaug: Ion Creangă, Emil Brumaru, Alexandru Petria, Liviu Vișan, Romulus Vulpescu și destui alții. Dar ce ziceți de Villon, Miller, de Sade și iarăși mulți alții?

Eu: Domnule George Mihalcea, dupa cum bine stiti, in zilele noastre „prieteniile” se impart in doua categorii: dinainte si dupa #FB! Nici eu nu cunosteam atata lume inainte!

George MihalceaȘi pentru că tot veni vorba, poate aveți timp să citiți ce am postat în această dimineață, tot fără cuvinte de care unii sunt oripilați și pe care eu le folosesc extrem de rar. Ce vreau să înțelegeți, și fac apel la asta pentru că refuz să cred că nu sunteți un om deschis, e că nu trebuie să vă alăturați celor care stabilesc reguli de bună purtare în cultură și artă, instituindu-se într-un soi de poliție a gândirii.

Eu: Nu fac parte din inchizitie, dar consider ca exista niste limite ale bunului simt in toate!

Este cazul sa mentionez aici ca vulgaritatea a devenit un flagel in Romania? Intotdeauna ma gandesc la copii in primul rand, caci noi, adultii am crescut in alte timpuri…poate prea restrictive, intr-adevar, ceea ce nu inseamna c-am ramas la stadiul de nedezvoltati!

George MihalceaTocmai de-aia! Limitele sunt cele pe care le refuz, dacă ar fi fost acceptate, arta și, în general, lumea, n-ar fi evoluat. Oricum , valorile se cern de la sine și fără polițiști, că iar mi-amintesc de acel papă care a ordonat ca sexurile statuilor de la Vatican să fie acoperite. Să nu comparăm vulgaritatea cu demersul artistic, acesta din urmă reușește sau nu, iar dacă nu, moare în sine.

Eu: Sa va marturisesc un lucru: in general aprecierile sunt subiective, cel putin in ceea ce ma priveste. Am studiat Istoria Artelor deoarece intentionam sa dau examen acolo in clasa a douasprezecea. Exista picturi, sculpturi care nu mi-au placut nici atunci si nu-mi plac nici acum. De asemenea in literatura sunt opere care mi-au placut in adolescenta, le pot citi si acum cu placere, dar unii autori nu-mi plac. Normal ca n-am citit tot, dar am citit destul! Nu-mi plac habotnicii, nu-mi plac oamenii obtuzi, dar nici „desfranatii” in exprimare nu-mi plac, mai ales cand totul se face „on purpose”- adica totul este strategie de marketing!

In ziua de azi totul se reduce la imagine/brand, etc. Depinde ce imagine virala vinde produsul cel mai bine…si aici intervine popularitatea/rating-ul, etc.

Doru CăstăianValoarea artistica a unui produs are putin de-a face cu gradul lui de… dezinhibare. Sexualitatea care rateaza valoarea devine pornografie. Limbajul explicit care rateaza valoarea devine vulgaritatea. Goliciunea care rateaza valoarea devine obscena. In ceea ce ma priveste, mai obscena este prostia decat nuditatea sau slobozenia limbajului. „Infernala comedia” a lui Emil Brumaru este o carte care, daca n-ar fi o capodopera, ar fi greu de suportat. Or, asa, valoarea poetica reala salveaza acolo dezinhibarea aproape diavolesca a limbajului. Domnule, George Mihalcea, multumesc pentru completarea listei, nu stiu cum i-am putut sari pe cei numiti. Desigur, putem continua: Nabokov, Pessoa, Joyce…

Doru Căstăian Si Cartarescu, sa nu-l uitam pe Cartarescu…

Eu: Destul de exhaustiva analiza facuta, domnule profesor Doru Căstăian! Cred ca ar trebui sa o salvez pe blog undeva, s-o mai recitesc!

A urmat o insiruire de poezii propuse de domnul profesor pe care in niciun caz nu le-as publica pe blogul meu…un fel de analiza lapidara pe text!

Eu: Acum cred ca ar fi cazul sa aducem in discutie „utilitatea finala”. Dar cred ca n-am mai termina niciodata conversatia. Eu sunt adepta „utilitatii finale”, deci trebuie sa-mi imaginez ca oamenii „gusta” acest gen de „arta literara”, nu-i asa? Ii inspira si le da aripi?

Am uitat sa amintesc de publicul „target”, ca sa amestecam si notiunile de marketing in ecuatie!

Doru CăstăianDa, poezia buna te imbogateste, te diversifica, te nuanteaza, te encripteaza, te exaspereaza, te bucura. Mai zic? Sau am scos de-o utilitate?

Eu: „More than enough”, cum zicea un bun amic norvegian despre bunastarea lor, nu si a noastra! Dar ramane in vigoare si proverbul cu „de gustibus…”

 

 

Anni Lorei a plecat intr-o alta lume… iulie 3, 2014

Filed under: life,literatura,poezie,women — forevergreen @ 9:28 am
Tags:

„La cules de rodii in cartierul Rahova – /La Biserica.2009
October 9, 2013 at 5:12am

Jurnal dintr-o lume fara inceput si fara sfirsit….

capitolul 7

Mersul la biserică duminică dimineaţa era un drum lung cu miros de lămâie, apret din faină amestecat cu lavandă semi-râncedă. Dar asta numai când venea Tante Käthe Fieger din Mediaş într-o vizită neanunţată, într-un fel de armură cu valiză şi ton de armată.

Era matuşa mamei, verişoara bunicii, trăise toată viaţa la München şi pe la începutul anilor 60 metropola bavareză, datorită demonstraţiilor, îi devenise prea haotică. Ne povestea cu multe oftaturi, ce îi şifonau dantelăria pe pieptul preaplin, cum se prăpădeşte Germania datorită mişcărilor de stânga.

Iar tata, cu o voce morocănoasă, încerca să o întrebe, de ce s-a întors în România; unde nu era vorba de o simplă mişcare de stânga, ci era atât de stânga şi dictatorială, încât mai la stânga nu se putea că ajungeai iar la dreapta. Tante Käthe îl desconsidera pe tata. Îl considera proletar, datorită originii lui dintr-o familie de muncitori de câteva generaţii în minele din Silezia.

Vizitele ei începeau constant cu o ceartă în trei limbi, de mă credeam într-un film indian, doar culisa era alta. Pe undeva câteva case din chirpici şi paie balot semănau ca atmosferă, cineva dansa alene în inerţia mâncatului, lipsit de gânduri, boabă cu boabă de porumb fiert sau corcoduşe furate.

Mama nu o contrazicea pe Tante Käthe şi îi spunea Euch, un dvs. arhaic, obicei adus de mama din Ardeal. Eu aveam voie să îi spun Tante, mătuşă, dar nu aveam voie să las nimic pe farfurie sau să bag cuţitul în gură. Dacă totuşi o făceam, Tante ţâşnea cu un val de cuvinte prin proteza perfectă adusă şi ea din Germania, se uita rece şi umilitor la mama şi o făcea pe ea vinovată, stâlcind o limbă săsească altoită cu accent de Bavaria, pe care eu şi tata nu o înţelegeam deloc.

Tata nu înţelegea nici de ce trebuie să fie politicos cu Tante, care reprezenta ea însăşi definiţia nemulţumirii: zăcea ca o balenă rănită, oftând după o tinereţe pierdută citez din cuvintele tatei. Românii i se păreau în tot ce făceau barbari şi nedemni de a-i da vreo lecţie evident că refuza să vorbească româneşte , dar uitase că ea fusese cea care se întorsese din vestul acela pe care noi îl defineam ca fiind lumea paradisiacă şi plină de prea-plin din toate punctele de vedere, nepunând nimic la îndoială.

Tata, care venise abia după război în România, ţara care îi salvase de multe ori viaţa, avea cu totul altă părere despre români. Tema despre de schmuddlige Rumänen , românii îngălaţi, avea să-i despartă pe veci pe Tante şi Tata, discuţiile umpleau vizitele, care se terminau cum începuseră: într-o ceartă , după care Tante se clătina spre poartă cu valiza ca o ancoră, dând din cap şi tâşnind vorbe pedepsitoare promiţând că nu va mai reveni. Tata se bucura, iar mama tăcea cu ruşinea în braţe. Mama a trăit prin lumile celorlalţi, încercând să-i împace pe cei, care oricum doar împăcare nu căutau.

Mersul la Biserică era un ritual complicat, iar dacă se întâmpla să nu ajungem până pe Lutherană în ultima bătaie de clopot, atunci săptămâna ce urma era simţită de noi, într-un fel, ruptă în două.

Ne simţeam risipiţi, răvăşiţi (nu găsesc un cuvânt potrivit, poate tu cititorule să-l porţi ca mine în suflet, iar atunci scrie-mi-l pe ciorne de orice culoare şi trimite-l cu poşta înceată a porumbeilor), pentru că nu trecuserăm pragul: cel al timpului, al curăţirii de toate felurile şi nu tranversasem Cişmigiul, căscând gura pe după tufe la animalele obosite, ce nu ştiau dacă noi suntem un fel de altă specie de animal sau doar nişte pomi de import.

Ne veseleam, ca să nu zic că râdeam în Cişmigiu de subretele care pupau soldaţi pe bănci umede de roua nopţilor. Acele sfârşituri de săptămână par azi perfecte; atunci ne oboseau, iar de fapt împrospătau timpul, fiind praguri pe care la vremea aceea nu le percepeam. Desigur, fetele aveau flori şi agrafe colorate de plastic pe cap, miroseau a ceva între naftalină şi dropsuri. Erau oameni, oameni liberi duminica.
Apoi eram risipiţi în gânduri pentru că la Biserica Lutherană mama şi cu tata se întâlneau cu ceilalaţi saşi, şvabi, cu diverşi cunoscuţi, necunoscuţi veniţi şi ei acolo sau pe cale de-a dispărea de-acolo. În biserică lumea se mişca altfel, mirosea altfel, se îmbrăca altfel, iar de vorbit… nu pot descrie ce amestec de cuvinte era.

Iar la Catedrala Sf. Iosif, unde se ducea tata să se roage sau să gândească cum credea el, era iar cu totul altceva. Statuile îmi păreau familiare, frigul însă nu mă îndemna să vin mai des. Tata se ducea singur ultima parte de drum. Şi când noi, protestantele, eram gata demult cu întâlnirea de duminică, tata nu apărea.

Slujba la Catedrala Sf. Iosif ţinea mult mai mult. Iar după aceea tata uita să treacă pe la Lutherană. Aşa zicea el, găsind mereu un motiv să nu se întâlnească cu puhoiul de lume din Ardeal, pe care nu îl înţelegea şi îl obosea. Eu, care doream să mă plimb cu el, văzându-l foarte rar în rest, ani de zile nu l-am înţeles.
Într-o zi mi-a spus spăşit, luând vina asupra lui: Nu îi înţeleg, ei nu ştiu nimic, vorbesc numai de varză murată şi foc de lemne. În lume e război, sărăcie şi atâtea probleme politice, iar Luther al vostru nu v-a învăţat să vedeţi nici peste gard.

Acelaşi sens, alte cuvinte duceau destul de des la certuri mai mici sau mai mari după mersul la Biserică, în duminicile când tata era în Bucureşti. Mama îl apăra pe Luther, tata apăra Biserica, fiecare vorbea în felul său, nu se uitau unul la altul, dar niciunul nu lăsa de la el. Aşa au trăit cincizeci de ani în lumi diferite, dar nu şi-au călcat peste credinţă.

A vedea mai departe de gard… nu prea ştiam ce dorea să îmi spună cu asta.

Iar când tata îl pomenea pe Luther, parcă vorbea de Teufel…Diavolul. Tata venea dintr-o familie de catolici convinşi din Silezia şi nu înţelegea de ce mai trebuie să se apuce unul să reformeze, când totul e prestabilit în numele lui Dumnezeu.

Mama tăcea. Mama tăcea oricum tot timpul, iar tata explica mult şi multe, mai ales vorbea din ochi şi din accente, intonaţie. Româna lui era simpatică, şi aceasta ca să nu mai explic faptul că era o limbă inventată de el după venirea sau mai bine zis apariţia lui în Bucureşti la vârsta de vreo treizeci şi cinci de ani.

Expresiile lui pline de umor şi incompatibilitatea de a-l spune pe î ducea mereu la ilaritate. Luther i-a rămas duşman garantat, până înainte de moarte, când brusc a cerut să fie trecut la protestantism ca să încapă într-un cimitir mai aproape de casă. Dar s-a trecut singur, n-a spus la nimeni, iar adeverinţa a păstrat-o ca pe o foaie a ruşinii în sertarul în care îşi ascundea crucea şi proteza.

A fost un catolic convins, dar a trăit după războiul despre care nu-i plăcea să amintească, liber, vesel, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima.

Zilele de duminică păreau pentru el, când mergea la biserică, un fel de corvoadă. Mama mergea la Biserică decisă, hotărâtă, citea oricum seara din Biblie, tata ascultând apoi până se făcea noapte plină, cu ochii închişi, pe canapeaua din sufrageria îngustă, având şi un prosop pe ochi, Vocea Americii sau Europa Liberă.

Ochii trebuie protejaţi tot timpul, spunea foarte des, sunt cei mai importanţi.

„Omul are numai piele şi ochi, asta e tot, restul organelor le îngrijeşte Domnul. Tata se îngrijea peste măsură; în primul rând avea grijă să fie în siguranţă. Nu plecase dupa război înapoi în Germania pentru că regiunea din care era originar revenise după Război Poloniei. Ce era bine sau rău decidea pe moment.

„Războiul a fost o călătorie a morţilor printre cei vii, uită-te, îi recunoşti după privire.
De ce oamenii, când sunt liberi, se complac din nou în postura de oi limitate şi mai şi plătesc pentru asta cu treizeci de ani de muncă plictisitoare?!
Ca oile, uite-te, îi recunoşti după păr!”

Am citat din cuvintele tatei.”

Ne-am cunoscut pe #Facebook, evident si nu am reusit sa-ne-ntalnim la Gaudeamus, cand a avut lansare…