Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

Forevergreen fresh facts, attitudes and positive vibes, health, wellness, diet, pregnancy, weight loss, diete, silueta, noutati

Cercul de maini indemanatice Octombrie 30, 2007

Filed under: life,personale,Uncategorized,women — forevergreen @ 7:11 pm
Tags:

Eram in clasa a doua la o scoala primara din Bucurestii Noi. In drumul spre casa, ma opream uneori la o biblioteca de cartier. Era situata intr-o camera a unei case obisnuite. Dulapuri pline de carti, imbracau peretii de jur imprejurul camerei. Imi amintesc ca iubeam locul acela plin de carti, dar nu prea intelegeam, copil fiind, de ce miroase a mancare de cartofi intr-o biblioteca plina de carti. Sunt lucruri pe care mi le-am putut explica mai tarziu. Imprumutam cate o carte si veneam cu ea acasa. Mama mea nu era foarte incantata sa rasfoiesc carti pe care le-au mai rasfoit si altii, pentru ca eram speriati de spectrul mizeriei si al bolilor de tot felul pe care razboiul le lasase mostenire omenirii in anii ’50. Motiv pentru care a hotarat sa ma inscrie la Palatul Pionierilor la Cercul de maini indemanatice. A urmat o etapa frumoasa a vietii mele de copil curios si introvertit, care strabatea o data pe saptamana cu tramvaiul traseul Bucurestii Noi-Cotroceni. Totul se transforma in sarbatoare. Savuram drumul cu tramvaiul, stiam toate statiile si curbele pe care le facea acesta. Imi placea sa ma lipesc de spatarul tare al scaunului, sa ma bucur de drum si de tot ce vedeam din tramvai. Palatul Pionierilor era o lume de vis, unde te puteai considera un pic boier, in timpul orelor invatam sa coasem, sa brodam, sa crosetam, sa tesem covoare, sa facem feston si butoniere, sa coasem in puncte, sa facem broderie sparta si cate si mai cate. In timpul pauzei savuram chifla cu sunca de Praga, care era specialitatea bufetului, sau spirala cu crema.
La Palatul Pionierilor se organizau excursii pe Valea Prahovei: vizitam Casa lui Grigorescu, Inchisoarea Doftana, plecam dimineata cu punguta de mancare si cu apa la noi si ne intorceam seara.  Mi-a venit in minte o intrebare pe care nu mi-am mai pus-o pana acum: oare cine ma astepta cand se intorcea autocarul? Cred ca tata, care lucra la Apaca, sau venea mama dupa mine? Nu-mi prea amintesc exact, dar era tare frumos.

 

De ce? Octombrie 27, 2007

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 8:39 pm

Am auzit ieri la tv ca fetita de doi ani a unei DJ-ite vechi are cancer. Cum e posibil ca un copil atat de mic sa aiba o boala asa de mare? Mi se pare o mare nedreptate.

Later edit: azi dimineata, la radio s-a vorbit mult despre acest caz, traumatizant pentru toata lumea. E trist, dar se intampla.

Este luni dimineata, 29/10/2007, dupa o operatie care a esuat, micuta va face chimioterapie. Nu mai am nimic de adaugat. Sa dea Dumnezeu sa reziste!

 

Cum am intalnit-o pe Greta Garbo Octombrie 21, 2007

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 8:14 am

Mi-am amintit aseara, citind cartea Nadinei de Rotschild, ca prin anii ’80, cand eram pe terasa unui restaurant, undeva la Marea Egee, am vazut-o pe Greta Garbo.Era inconjurata de un grup de prieteni, imbracata lejer in tricou si pantaloni de culoarea bumbacului natur, cu o palarie imensa pe cap, cu ochelari negri. In momentul in care grupul a intrat in restaurant, s-a creat o anumita rumoare, personalul a inceput sa se agite si nu stiam ce se intampla. Atunci Costas mi-a spus, ca este Greta Garbo, celebra actrita, care calatoreste incognito, dar despre care ziarele avusesera grija sa scrie ca este pe-acolo. Ca de obicei, ziarele le stiu pe toate. Ce m-a impresionat si mi-a ramas intiparit in minte este imaginea ei; atunci am inteles pentru prima data ca toata lumea imbatraneste.

 

Am fost singurul pasager intr-un Boeing 707 Octombrie 11, 2007

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 12:17 pm

Pare incredibil, dar este adevarat. Se intampla in Ianuarie 1985, iar singurul motiv pentru care avionul ateriza in Kuwait, era faptul ca transporta flori la export, si cativa calatori de la Bucuresti si din Amman. Avioanele pe ruta aceasta erau la acea vreme Boeing-uri, avioane mari, puternice, de capacitate. Daca nu erau calatori suficienti sau daca apareau necesitati de ultima ora, se gaseau tot felul de solutii, de exemplu odata am zburat in avion jumatate calatori/jumatate oua(cofraje cu oua-ambalate pentru export). La intoarcere nemaifiind alti calatori pentru zborul Tarom spre Bucuresti, am fost invitata la avion, mi s-a comunicat ca sunt „the only passenger”, am urcat nu intr-un autobuz, ci intr-o masina de teren cu doua locuri si am vazut imensitatea de avion cu tricolorul pe coada, care m-astepta. Am fost prieteneste intampinata de echipajul format din sapte persoane, care m-au invitat sa stau langa ei, ca sa ne cunoastem, sa ne imprietenim, sa ne simtim bine. Reprezentanta Tarom din Kuwait imi spusese ceva legat de inghetul de-acasa, dar nu intelesesem exact ce se intampla . De la echipaj am aflat ca este foarte posibil sa nu putem ateriza pe Otopeni din cauza inghetului. Era cu certitudine cea mai” buna” veste pe care-o asteptam in acel moment. Alternativele erau: Istambul, Kogalniceanu, Sofia,Timisoara. Pana una alta avionul urma sa faca escala la Amman unde speram sa se mai urce niste calatori. Din Amman s-a umplut avionul de chinezi care s-au descaltat, si-au aprins tigarile toti odata, in momentul cand s-a stins becul care interzicea fumatul, de-am crezut ca am nimerit in haos. In afara de faptul ca veneau din tranzit dupa cine-stie-cate-ore-de asteptare, iar tigarile si-asa parfumate si le ungeau cu celebrele lor unguente mentolate au inceput chinezii nostri sa emane niste mirosuri de nu mai stiai pe unde sa te ascunzi in avion. In tot amalgamul acesta de stari confuze a aparut anuntul capitanului: vom face escala la Istambul, deoarece nu putem ateriza pe Otopeni. Am fost sfatuiti sa ne lasam toate bagajele la bord, inclusiv bagajele de mana, am fost preluati de un autobuz si condusi la un hotel la malul marii unde ni s-a asigurat”accomodation”. Am ocupat o camera impreuna cu o romanca, care se intorcea de la sot din Amman, aceasta era posesoarea a doua haine de piele purtate una peste alta, din motive de vama. Am spus acest lucru, nu din rautate, ci din simplul motiv,ca dupa ce ne-am facut dus, fiecare s-a imbracat pentru culcare cu ce-a gasit,eu in prosop si in pardesiu, iar ea in hainele de piele. In fine, a doua zi dimineata, dupa micul dejun, am fost la un moment dat transportati la aeroport, am urcat in avion si urma sa aterizam undeva, dar nu se stia exact unde.                                                                                                                                                     Dupa ce am ajuns aproape de Otopeni, care era oglinda, ne-am indreptat spre Timisoara, avionul a ratat aterizarea, a spus ca mai incearca odata, iar la un moment dat tipul din echipaj care statea langa mine imi spune: uite, se vede turnul, turnul de pe Otopeni. Am crezut ca glumeste, dar el stia ce stia, pentruca intr-adevar capitanul constient de faptul ca avionul nu mai avea benzina, iar aeroportul din Timisoara ii era necunoscut pentru o aterizare pe gheata, a decis sa se intoarca tacit si sa aterizeze pe oglinda de pe Otopeni.

Dupa asteptarea familiei si vanarea unui taxi de ocazie a urmat o calatorie inghetata prin Bucurestiul oglinda. In fata Arcului de Triumf ,Dacia noastra a patinat si s-a intors cu 180 de grade de era sa intram in troleibuz. Cand am ajuns in cartier, la doua strazi distanta omului i s-a rupt cureaua de transmisie. Aveam senzatia ca nu mai ajung acasa. In final, bagajele mi-au fost scoase din masina si duse acasa cu sania.

Cand am ajuns acasa am simtit ca m-am nascut din nou.

 

Nicosia-capitala insulei Cipru

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 12:08 pm

Update 2.07.2011

Avionul a aterizat pe aeroportul militar din Larnaca. Tot drumul spre Nicosia era pazit de o parte de  catre armata cipriota, de partea cealalta de catre armata turca. Era destul de straniu, stiam ca fusese razboi, ca Ciprul era impartit in doua, de o parte grecii si de cealalta turcii, dar una e sa ti se povesteasca acest lucru si altceva este sa vezi cu ochii tai. Nicosia era impartita in doua, cu saci de nisip si sarma ghimpata. De o parte erau soldati ciprioti, iar de cealalta soldati turci. Ma rugam in sinea mea sa nu se intample nimic cat sunt eu acolo. Sentimentul de nesiguranta plutea in atmosfera. Am cunoscut oameni care facusera averi in Famagusta, iar cand au trebuit sa paraseasca orasul nu au putut lua nimic cu ei in afara de familie. Nu au luat nici casele, nici pamantul, nici banii din banca, nici bijuteriile din seifuri, au plecat cu ce-aveau pe ei si-atat. Apoi au pornit de   la 0 in Larnaca, sau in Limassol, sau in Nicosia. La vremea aceea in Nicosia se construia mult. Pe langa casele vechi, traditionale, se construiau blocuri cu cateva etaje care trebuiau sa adaposteasca refugiatii. Toate casele din Cipru foloseau energia solara in anii ’70. Energia electrica se facea din petrol, apa de baut care se vindea in magazine era mai scumpa ca vinul, iar masinile aveau volanul pe dreapta. In rest mai exploda cate o bomba din cand in cand, in locul pe unde trecusesi cu o zi inainte, sau in restaurantul in care mancasesi cu o zi inainte.

La caderea serii se auzeau in difuzoare rugaciunile din moscheile turcesti, din partea cealalta a orasului.

As fi putut sa merg sa vizitez orasele din zona ocupata de turci, dar n-am facut-o niciodata, cred ca n-as fi putut sa asist la dezastrul  instalat de o forta oculta in locuri in care oamenii isi construisera o civilizatie.

 

Targul de la Salonic

Filed under: business,comert,comunicare,jurnalul unei femei de afaceri,life,tari straine — forevergreen @ 11:57 am

A fost o vreme, cand in fiecare Septembrie, mergeam la Targul de la Salonic. Am aflat mai tarziu, cat de mult ma urau colegii mei pentru acest lucru, dar ce mai conteaza acum. Reprezentam la acea vreme industria usoara romaneasca, va vine sa credeti acest lucru? Aveam exponate tesaturi uni si imprimate din bumbac, din celofibra, din in, din canepa, stofe de lana si de poliester, captuseli din viscoza, covoare de lana, obiecte de pazmanterie, esarfe, baticuri si cate si mai cate.

Eram cazati la un hotel unde patronul D-l Ion era roman. Stateam cate doua sau trei persoane in camera, functie de gradul de ocupare al hotelului. La targ programul era dimineata si dupa-amiaza, cu o pauza de pranz. Am intalnit o multime de romani care veneau acolo sa-si intalneasca conationalii, sa vorbeasca romaneste. Veneau calugari romani de la Muntele Athos, dornici sa ne intalneasca si sa afle ce mai e pe acasa.

Acolo in Salonic am descoperit pentru prima data ce inseamna atmosfera greceasca, plina de aromele mancarurilor grecesti intalnite la tot pasul, de muzica greceasca, care razbate din difuzoare, de parfumul florilor colorate care impodobesc casele , curtile si strazile.

La Targul de la Salonic am mancat primul hot dog din viata mea, la noi nu aparusera pe atunci.

La caderea serii, toate tavernele din oras se umpleau de oamenii iesiti cu mic cu mare

sa se bucure de viata. Noi ne intorceam de la targ la hotel si daca nu exista nici o invitatie la masa, organizata, ne opream la restaurantul de vis-a-vis de hotel si ne bucuram in liniste de caderea serii. A doua zi dimineata, o luam de la capat.

 

Ce cred coreenii despre femeile din Romania (reloaded)

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 11:32 am

Este proverbiala frumusetea femeilor din Romania. Este adevarat ca de foarte multe ori, daca se deschide acest subiect de catre oamenii de afaceri care ne viziteaza tara, poti fi pusa in situatii foarte delicate. Asa mi s-a intamplat si mie cu un domn care fusese la noi in tara de cateva ori, care avusese nu stiu ce experiente neplacute in vama, pe care l-am convins ca ce i s-a intamplat a fost un caz izolat si-ar face bine sa-l uite, pentru ca Romania este o tara cu oameni civilizati si primitori, etc., etc.

Dupa ce s-a calmat si a revenit la sentimente pro Romania, la un moment dat i s-a luminat fata si i-a spus secretarei sale: stii, femeile din Romania sunt foarte frumoase, poarta pantaloni mulati pe forme si nu li se vad urmele chilotilor. Eu am crezut ca n-aud bine, m-am gandit ca poate omul a degustat ceva mai tare inainte sa ne intalnim, dar el vorbea foarte serios si preocupat de gravitatea si complexitatea situatiei. M-am straduit sa deviez de la subiect, am reusit bineinteles, dar am simtit un nod in gat si m-am intrebat: oare acesta este singurul detaliu care caracterizeaza femeile unei natiuni? Este oare un detaliu de referinta atat de semnificativ?