Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

„La cules de rodii in cartierul Rahova – /La Biserica.2009
October 9, 2013 at 5:12am

Jurnal dintr-o lume fara inceput si fara sfirsit….

capitolul 7

Mersul la biserică duminică dimineaţa era un drum lung cu miros de lămâie, apret din faină amestecat cu lavandă semi-râncedă. Dar asta numai când venea Tante Käthe Fieger din Mediaş într-o vizită neanunţată, într-un fel de armură cu valiză şi ton de armată.

Era matuşa mamei, verişoara bunicii, trăise toată viaţa la München şi pe la începutul anilor 60 metropola bavareză, datorită demonstraţiilor, îi devenise prea haotică. Ne povestea cu multe oftaturi, ce îi şifonau dantelăria pe pieptul preaplin, cum se prăpădeşte Germania datorită mişcărilor de stânga.

Iar tata, cu o voce morocănoasă, încerca să o întrebe, de ce s-a întors în România; unde nu era vorba de o simplă mişcare de stânga, ci era atât de stânga şi dictatorială, încât mai la stânga nu se putea că ajungeai iar la dreapta. Tante Käthe îl desconsidera pe tata. Îl considera proletar, datorită originii lui dintr-o familie de muncitori de câteva generaţii în minele din Silezia.

Vizitele ei începeau constant cu o ceartă în trei limbi, de mă credeam într-un film indian, doar culisa era alta. Pe undeva câteva case din chirpici şi paie balot semănau ca atmosferă, cineva dansa alene în inerţia mâncatului, lipsit de gânduri, boabă cu boabă de porumb fiert sau corcoduşe furate.

Mama nu o contrazicea pe Tante Käthe şi îi spunea Euch, un dvs. arhaic, obicei adus de mama din Ardeal. Eu aveam voie să îi spun Tante, mătuşă, dar nu aveam voie să las nimic pe farfurie sau să bag cuţitul în gură. Dacă totuşi o făceam, Tante ţâşnea cu un val de cuvinte prin proteza perfectă adusă şi ea din Germania, se uita rece şi umilitor la mama şi o făcea pe ea vinovată, stâlcind o limbă săsească altoită cu accent de Bavaria, pe care eu şi tata nu o înţelegeam deloc.

Tata nu înţelegea nici de ce trebuie să fie politicos cu Tante, care reprezenta ea însăşi definiţia nemulţumirii: zăcea ca o balenă rănită, oftând după o tinereţe pierdută citez din cuvintele tatei. Românii i se păreau în tot ce făceau barbari şi nedemni de a-i da vreo lecţie evident că refuza să vorbească româneşte , dar uitase că ea fusese cea care se întorsese din vestul acela pe care noi îl defineam ca fiind lumea paradisiacă şi plină de prea-plin din toate punctele de vedere, nepunând nimic la îndoială.

Tata, care venise abia după război în România, ţara care îi salvase de multe ori viaţa, avea cu totul altă părere despre români. Tema despre de schmuddlige Rumänen , românii îngălaţi, avea să-i despartă pe veci pe Tante şi Tata, discuţiile umpleau vizitele, care se terminau cum începuseră: într-o ceartă , după care Tante se clătina spre poartă cu valiza ca o ancoră, dând din cap şi tâşnind vorbe pedepsitoare promiţând că nu va mai reveni. Tata se bucura, iar mama tăcea cu ruşinea în braţe. Mama a trăit prin lumile celorlalţi, încercând să-i împace pe cei, care oricum doar împăcare nu căutau.

Mersul la Biserică era un ritual complicat, iar dacă se întâmpla să nu ajungem până pe Lutherană în ultima bătaie de clopot, atunci săptămâna ce urma era simţită de noi, într-un fel, ruptă în două.

Ne simţeam risipiţi, răvăşiţi (nu găsesc un cuvânt potrivit, poate tu cititorule să-l porţi ca mine în suflet, iar atunci scrie-mi-l pe ciorne de orice culoare şi trimite-l cu poşta înceată a porumbeilor), pentru că nu trecuserăm pragul: cel al timpului, al curăţirii de toate felurile şi nu tranversasem Cişmigiul, căscând gura pe după tufe la animalele obosite, ce nu ştiau dacă noi suntem un fel de altă specie de animal sau doar nişte pomi de import.

Ne veseleam, ca să nu zic că râdeam în Cişmigiu de subretele care pupau soldaţi pe bănci umede de roua nopţilor. Acele sfârşituri de săptămână par azi perfecte; atunci ne oboseau, iar de fapt împrospătau timpul, fiind praguri pe care la vremea aceea nu le percepeam. Desigur, fetele aveau flori şi agrafe colorate de plastic pe cap, miroseau a ceva între naftalină şi dropsuri. Erau oameni, oameni liberi duminica.
Apoi eram risipiţi în gânduri pentru că la Biserica Lutherană mama şi cu tata se întâlneau cu ceilalaţi saşi, şvabi, cu diverşi cunoscuţi, necunoscuţi veniţi şi ei acolo sau pe cale de-a dispărea de-acolo. În biserică lumea se mişca altfel, mirosea altfel, se îmbrăca altfel, iar de vorbit… nu pot descrie ce amestec de cuvinte era.

Iar la Catedrala Sf. Iosif, unde se ducea tata să se roage sau să gândească cum credea el, era iar cu totul altceva. Statuile îmi păreau familiare, frigul însă nu mă îndemna să vin mai des. Tata se ducea singur ultima parte de drum. Şi când noi, protestantele, eram gata demult cu întâlnirea de duminică, tata nu apărea.

Slujba la Catedrala Sf. Iosif ţinea mult mai mult. Iar după aceea tata uita să treacă pe la Lutherană. Aşa zicea el, găsind mereu un motiv să nu se întâlnească cu puhoiul de lume din Ardeal, pe care nu îl înţelegea şi îl obosea. Eu, care doream să mă plimb cu el, văzându-l foarte rar în rest, ani de zile nu l-am înţeles.
Într-o zi mi-a spus spăşit, luând vina asupra lui: Nu îi înţeleg, ei nu ştiu nimic, vorbesc numai de varză murată şi foc de lemne. În lume e război, sărăcie şi atâtea probleme politice, iar Luther al vostru nu v-a învăţat să vedeţi nici peste gard.

Acelaşi sens, alte cuvinte duceau destul de des la certuri mai mici sau mai mari după mersul la Biserică, în duminicile când tata era în Bucureşti. Mama îl apăra pe Luther, tata apăra Biserica, fiecare vorbea în felul său, nu se uitau unul la altul, dar niciunul nu lăsa de la el. Aşa au trăit cincizeci de ani în lumi diferite, dar nu şi-au călcat peste credinţă.

A vedea mai departe de gard… nu prea ştiam ce dorea să îmi spună cu asta.

Iar când tata îl pomenea pe Luther, parcă vorbea de Teufel…Diavolul. Tata venea dintr-o familie de catolici convinşi din Silezia şi nu înţelegea de ce mai trebuie să se apuce unul să reformeze, când totul e prestabilit în numele lui Dumnezeu.

Mama tăcea. Mama tăcea oricum tot timpul, iar tata explica mult şi multe, mai ales vorbea din ochi şi din accente, intonaţie. Româna lui era simpatică, şi aceasta ca să nu mai explic faptul că era o limbă inventată de el după venirea sau mai bine zis apariţia lui în Bucureşti la vârsta de vreo treizeci şi cinci de ani.

Expresiile lui pline de umor şi incompatibilitatea de a-l spune pe î ducea mereu la ilaritate. Luther i-a rămas duşman garantat, până înainte de moarte, când brusc a cerut să fie trecut la protestantism ca să încapă într-un cimitir mai aproape de casă. Dar s-a trecut singur, n-a spus la nimeni, iar adeverinţa a păstrat-o ca pe o foaie a ruşinii în sertarul în care îşi ascundea crucea şi proteza.

A fost un catolic convins, dar a trăit după războiul despre care nu-i plăcea să amintească, liber, vesel, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima.

Zilele de duminică păreau pentru el, când mergea la biserică, un fel de corvoadă. Mama mergea la Biserică decisă, hotărâtă, citea oricum seara din Biblie, tata ascultând apoi până se făcea noapte plină, cu ochii închişi, pe canapeaua din sufrageria îngustă, având şi un prosop pe ochi, Vocea Americii sau Europa Liberă.

Ochii trebuie protejaţi tot timpul, spunea foarte des, sunt cei mai importanţi.

„Omul are numai piele şi ochi, asta e tot, restul organelor le îngrijeşte Domnul. Tata se îngrijea peste măsură; în primul rând avea grijă să fie în siguranţă. Nu plecase dupa război înapoi în Germania pentru că regiunea din care era originar revenise după Război Poloniei. Ce era bine sau rău decidea pe moment.

„Războiul a fost o călătorie a morţilor printre cei vii, uită-te, îi recunoşti după privire.
De ce oamenii, când sunt liberi, se complac din nou în postura de oi limitate şi mai şi plătesc pentru asta cu treizeci de ani de muncă plictisitoare?!
Ca oile, uite-te, îi recunoşti după păr!”

Am citat din cuvintele tatei.”

Ne-am cunoscut pe #Facebook, evident si nu am reusit sa-ne-ntalnim la Gaudeamus, cand a avut lansare…