Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

Biografie completa aici.

Cum a aparut Editura Humanitas:

După 1989, Gabriel Liiceanu face parte dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social şi ai revistei 22. Cu sprijinul lui Andrei Pleşu, devenit ministru al Culturii, preia Ed. Politică, pe care o transformă în Ed. Humanitas. Prin intermediul ei pune în circulaţie rapid, dând dovadă de un înalt profesionalism, toate cărţile de idei pe care regimul comunist le interzisese. Un scurt text al său, Apel către lichele, publicat încă din 30 decembrie 1989, dă tonul a ceea ce va scrie în această perioadă. Gabriel Liiceanu devine filosoful eliberării de ideologia comunistă reziduală, de care sunt încă intoxicaţi milioane de români. Şi un promotor al ideii că este necesar un proces al comunismului. Drept urmare, stârneşte ura foştilor activişti ai PCR şi lucrători ai Securităţii. Numele lui figurează pe lista neagră publicată în toamna lui 1990 în România Mare, cu titlul Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară (alături de Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana ş.a.). Totodată, se lansează ideea că este un Robespierre, un adept al răzbunării etc. într-o discuţie televizată cu Iosif Sava, el exclamă exasperat: „…să ştiţi că m-a atins foarte tare faptul că aţi folosit cuvântul „intransigenţă”. în ce vă spun eu nu e vorba de intransigenţă. […] Dacă în momentul de faţă România arată aşa cum arată – şi nu arată deloc grozav – este pentru că, mai presus de orice, nu a existat o elementară limpezire morală. Nu se poate ca patruzeci şi cinci de ani să fi trăit într-o teroare permanentă şi apoi să trecem cu zâmbetul pe buze mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.”

(Citatele din această schiţă de biografie provin dintr-un interviu acordat

Gabrielei Adameşteanu şi publicat în rev. 22 din 28 ian. 1993.)

Un eroism al comunicării

Despre Gabriel Liiceanu aici:
„Un alt pilon al anticomunismului românesc de vodevil, Gabriel Liiceanu, a declarat, în stilul sforăitor şi ridicol cu care ne-a obişnuit, că Traian Băsescu nu mai e „preşedintele lui”, printre altele şi pentru că acesta şi-a anunţat o anumită afinitate faţă de poezia lui Păunescu. E foarte adevărat că filozoful naţional nu a fost la fel de vocal ca alţii la moartea poetului naţional, însă în ultimii 20 de ani el a fost unul dintre cei mai duri critici ai acestuia, impunînd în rîndul publicului o viziune dihotomică extremă, pe de o parte Păunescu, Vadim şi ceilalţi, ca trepăduşi ai regimului, pe de altă parte rezistenţii prin cultură, ca eroi ai regimului. E o imagine profund ipocrită, în primul rînd pentru că ea îi elimină în mod cinic din ecuaţie pe adevăraţii opozanţi ai regimului, în al doilea rînd pentru că mitizează dimensiunea politică a activităţii rezistenţilor prin cultură, pentru a o opune apoi unei activităţi, desigur detestabile, a propagandiştior virulenţi ai regimului.”

Despre Humanitas.

Despre piata de carti la nivelul anului 2008, anul declansarii crizei economice, aici.