Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

In septembrie la Salonic este inca vara. Este foarte cald, o caldura lipicioasa, nefireasca. Ce mi-a placut mult in orasul asta este numarul mare de taverne care strajuiesc drumul care duce la pavilionul expozitional, acolo unde se organizeaza in fiecare an celebrul Thessaloniki International Fair. Tot orasul miroase a mancare: dimineata, la pranz si mai ales seara. Asa era si programul nostru la targ, cu pauza la pranz, pe urma, pana seara tarziu. Un targ in adevaratul sens al cuvantului era celebrul targ de la Salonic, la care am participat multi ani la rand. In pavilionul romanesc tronau alaturi: confectii, tesaturi, covoare, tricotaje, anvelope de cauciuc mirosind a ou stricat, chiuvete si vase de wc, creme si medicamente, mancare si bauturi, sticlarie si portelanuri si nu in ultimul rand, artizanat de la Icecoop.
In sala de protocol care cuprindea mai multe camere era si o bucatarie pentru cafea; acolo reprezentantii Camerei de Comert isi incalzeau mancarea, care de obicei consta intr-o conserva de fasole, deci mirosul era cat se poate de imbietor. Nu vreau sa spun ca toate editiile au fost un dezastru, dar una dintre ele m-a dezamagit total. A fost o fauna umana fara precedent la acea editie, drept care mi-am propus sa povestesc cate ceva despre ea.
De obicei stateam in camera cu Roxana de la Icecoop, dar pentru ca ea nu a venit, am ales sa stau cu Stela de la Chimimportexport. Toate bune si frumoase pana a mai venit o alta fata de la chimie si au hotarat ele sa stam toate trei in camera. Acum nu ma deranja mizeria pe care o lasa fata asta Ana in urma e,i cat ma deranja moralitatea ei indoielnica, moralitate care a atins toate culmile posibile. Era cu noi atunci, standistul meu, un tip care dupa ’90 a fost putin ministru. Un tip foarte de treaba de altfel, nu am ce sa-i reprosez, decat faptul ca a intrat in politica, unde nu-i era locul de fel.
Dar sa ma intorc la Ana, care era din ce in ce mai nelinistita, pana in ziua in care s-a cuplat cu un client grec si a plecat cu yahtul la Halkidiki. Intre timp se mutasera amandoua fetele in alta camera, asa ca am ramas singura, mai bine asa decat sa impart camera cu personaje cu probleme. Chiar nu-mi placea sa stiu mai mult decat mi se cuvenea. Ce m-a surprins legat de povestea Anei, a fost faptul ca atunci cand a revenit dupa cateva zile, nimeni nu a zis nimic, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Ce-mi placea la targul de la Salonic era momentul cand veneau sa ne viziteze la targ calugarii romani de la muntele Athos, muncitorii romani de la Service-ul Aro si in general romanii de pe acolo. Patronul hotelului in care stateam, nea Ion, era roman de-al nostru, el ne ingramadea in camere cate 2-3 sa faca economie si ne dadea dimineata oua fierte tare si foarte tare, iar baietii cand si-au dat seama ca le refierbe a doua zi si ni le serveste calde, au inceput sa le ciobeasca, sa le deosebeasca; unde se aplica proverbul: fiecare nas isi gaseste nasul, sau sa nu te pui cu romanul inventiv.
Din cauza caldurii umede, intr-una din delegatii la targ, am baut ceva cu gheata si am facut o bronsita cronica, de nu credeam ca am sa scap. Dupa cateva zile de chin, cand transpiram dupa ce ieseam din dus si nu puteam nici sa respir, mi-a mai trecut, dar nu aveam la mine antibiotice, iar cei de la chimie le aveau pe toate mostre, cu valabilitate expirata. Atunci am mai invatat ceva: sa nu pleci la drum fara un strict necesar de medicamente la tine. Pe atunci nu se purtau asigurarile de sanatate, asa ca daca te imbolnaveai, aveai o mare problema.
Deci, vara la Salonic era frumoasa, leandrii infloriti, livezile de portocali superbe, viile bogate, muzica greceasca si rezina, vinul lor traditional minunate; lipsea ceva oare? Da, cred ca ceva lipsea: uneori ne lipsea entuziasmul.