Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

Helsinki e un oras sobru si trist la prima vedere, dar multimea de flori viu colorate aranjate cu darnicie in vase imense de piatra il face mai bland, mai usor de abordat.
In piata din centru, unde este un fel de nod al autobuzelor care merg in diferite directii, aproape de gara, admiram in fiecare zi minunea de flori; de acolo luam trenul care ne ducea la targ. Aveam un pavilion al Romaniei, destul de sic decorat, cu flori naturale in ghivece si cu steagul tarii in trei culori.
In sala mare erau multe firme, care au aparut de un an si pe la Bucuresti. In fiecare zi, o firma finlandeza de lenjerie, facea repetitie la parada costumelor de baie, pe melodia lui Jennifer Lopez. Baietii nostri erau in delir, cand incepea muzica, se pozitionau strategic in scaune si nu-i mai interesa nimic altceva.
Am vizitat atunci orasul in lung si-n lat, dupa orele de targ. Am lasat fetele sa mearga prin magazine, eu ramaneam la stand, deoarece consideram ca e mai important. Imi amintesc masa de adio, cand am mancat cea mai buna salata cu pui din cate mancasem pana atunci. Ceilalti isi comandasera alte mancaruri si ne-au invidiat pe noi pentru alegerea facuta. A fost o pura intamplare. Cand mergi intr-un restaurant, intr-o tara straina, pentru prima data, e putin probabil sa stii exact ce comanzi si ce primesti, e chestie de noroc pur si simplu. La sfarsit, prietena noastra de delegatie M. ne-a dat pe toti pe spate, platind cu card-ul de credit, pentru toti, urmand a ne regla ulterior. La vremea aceea putina lume avea card de credit, trebuia sa ai o suma minima la deschidere cont, destul de consistenta. Acum e cu totul altceva. Apropos, M. este acum in topul celor 100 de femei de succes din Romania, ea chiar a reusit.
Strazile din Helsinki au trotuarele facute din pietre, deci daca intentionati sa mergeti acolo, neaparat sa aveti incaltaminte adecvata, altfel nu va vad bine.

Se intampla prin iunie 1994, era o vara calda pana si in Suedia, era in timpul campionatului de fotbal.
Ma plimbam pe strazile din Stockholm, in cautarea umbrei pentru ca soarele isi oferea cu darnicie sagetile pana si aici, in nordul continentului.
Pe chei ferry-boat-urile veneau si plecau intr-un ritm ametitor, descarcau si incarcau grupuri de turisti imbracati in alb.
Intr-o seara o prietena m-a invitat la o plimbare cu vaporasul pe canale, am vazut tot Stockholmul din perspectiva apei. Este un conglomerat de insule, de canale, de poduri suspendate, de cladiri vechi de culoare gri mustind de culoarea verde a umezelii si a muschiului. Toate statuile din Stockholm sunt acoperite de cocleala, umezeala acopera totul. Cu toate acestea, acolo se respira un aer curat, puternic ozonat, obositor de ozonat chiar, as putea zice, pentru un roman care se plimba pe acolo.
Cand ma plimbam cu harta in mana, ma distra foarte tare faptul ca eram intrebata de turisti suedezi despre strazi si alte detalii. Ma descurcam cu harta, cum puteam, caci mi-era jena sa tot repet ca nu inteleg limba suedeza…

Am fost de cateva ori in luna iunie in tarile nordice. Imi amintesc de prima seara, cand eram in curtea ambasadei din Oslo cu cativa prieteni romani, stateam pe banci afara, in gradina, era ora 10,00PM si soarele stralucea sus pe cer. O senzatie ciudata, atemporala. Pana atunci fusesem prin zona numai primavara sau toamna si eram obisnuita cu ziua scurta, noaptea lunga si masinile care circula tot timpul cu farurile aprinse, just in case, asa e regula pe-acolo.
Intr-o seara de vara am iesit cu doi amici, unul norvegian, celalalt venit din Suedia, in cautarea unui restaurant, la malul marii, in Oslo. Imi amintesc o seara linistita, estivala, cu mese de o parte si de alta a drumului paralel cu marea, o imagine care ti se intipareste in minte pentru o viata, deoarece simbolizeaza vacanta. Vacanta pentru unii, caci eu eram in delegatie de serviciu, eram pe timpul meu.
Am intrat cred in vreo sapte, sau opt restaurante si n-am gasit nimic. Pana la urma un domn de la un restaurant ne-a sugerat o solutie foarte simpla, waiting list-ul, cum se intampla pe vremuri la noi, la Casata, stateai langa o masa, pana-si inghiteau oamenii profiterolul si pe urma, jump pe locul lor.
Metoda a functionat si astfel, fericiti, de parca cine stie ce minune s-a intamplat am gasit o masa care s-a eliberat si ne-am comandat cina respectiva. Ce-am mancat nu-mi amintesc exact, dar stiu ca mi-am zgariat pantofii in niste pietre de atata umblat in cautarea unui restaurant. Deci se poate intampla oricui, oriunde in lume.