Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

Forevergreen fresh facts, attitudes and positive vibes, health, wellness, diet, pregnancy, weight loss, diete, silueta, noutati

Calatoria februarie 22, 2008

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 8:22 pm

De fiecare data cand ma urc in masina, ma gandesc, ca la capatul drumului ma asteapta ceva frumos. De atatea ori am simtit acest lucru, de atatea ori m-am urcat in masina, am ascultat muzica in boxe si mi-am imaginat ca totul se intampla conform planului stelar.

Sunt cu Sanziana, mergem la Auchan, drumul e scurt de vreo cateva minute, ajungem repede, ne intoarcem repede.

Sunt la Milano, ne urcam in masina si mergem la targ. Autobuzele speciale se umplu de oameni cu ecusoane in piept, e clar, toata lumea acolo merge.

Sunt cu Cristina la Seoul, am coborat din avion si luam un taxi. Drumul dintre aeroport si oras  este destul de lung, copacii strajuiesc autostrada, sunt imbracati in plase de metal, sa fie protejati de vanturi.

Sunt cu Mioara la Stockholm, facem drumul dinspre aeroport spre oras, nu ne-asteapta nimeni, asa ca ne descurcam singure, am mai facut acest lucru de atatea ori. Imi amintesc acum un drum cu masina foarte aventuros. Ingela ne asteptase la Goteborg si trebuia sa mergem cu masina pana la Ytterby.  Pe drum ne-a cedat un pneu de pe dreapta fata, unde stateam eu, deci trebuia schimbata roata. Ingela conducea masina lui Matz, un coleg de la firma. Nu cunostea masina, habar n-avea unde e roata de rezerva, de unde se deschide portbagajul. Ma intreba pe mine. Eu nu stiu sa conduc, daramite sa stiu ce are suedezul in masina aia. Ingela se pierduse cu firea si ma intreba de luminile de avarie. Daca stiam de unde se aprind, i-as fi spus, dar nu stiam.

Pe autostrada treceau masini in goana, noroc ca intr-un final Ingela a gasit un triunghi reflectorizant ca sa semnaleze avaria. Dar unde e roata de rezerva? Intr-un final am descoperit si unde era ascunsa roata de rezerva, dar cine-o scoate din masina? Cine pune cricul, cine scoate roata, cine schimba roata? Un sofer de taxi ne-a scos din incurcatura, si-a suflecat manecile la camasa alba, a fixat roata la locul ei, a incasat 100 de coroane suedeze de la Ingela si am pornit la drum mai vesele ca la inceput.

Sunt la Oslo, am coborat din avion, aici uneori m-asteapta Steven, de data asta este la datorie, nu s-a eschivat. Ne bucuram de revedere, mergem in parcare si plecam spre oras. Drumul e stancos si plin de copaci pe ambele parti, din loc in loc se vad case. E bine, e cald, miroase frumos, vorbim de una de alta, ne oprim in OsloCity;  bucuria oamenilor mari: un soft ice mare cu glazura de ciocolata, ce kilograme in plus, ne facem de cap, ne asezam la o masa.

Sunt la Helsinki, cei de la Economic tot cu Dacia neagra ne plimba prin oras, sa se uite la stop lumea la noi ca la cine stie ce aparitie, cu numar de CD. Si-au luat masini ca lumea, dar nu si pentru delegatii care vin din tara. Acestia trebuie sa simta romaneste.

Sunt in Copenhaga, azi plecam cu masina spre Sonderborg, mergem cu feribotul, am trecut de Micuta Sirena, trecem pe langa Castelul lui Hamlet, ce aventura, seara la desert mancam banana spleet recomandata cu caldura de Dan G.

Sunt la Vienna, cu Raoul, care e si simpatic uneori, dar si gretos alteori, dar nu ma intereseaza, nu am venit sa ma marit cu el, am venit sa facem afaceri impreuna. Daniela, fitzoasa ca de obicei, mai e si proasta pe deasupra. Una peste alta, ne arata orasul, ne explica regulile jocului, maine  pornim la drum pe cont propriu.

Suntem la Frankfurt, plecam cu masina la C&A cu Raoul, continuam cu avionul si pe urma ne  intoarcem cu trenul pe valea Rinului. Sunt obosita, observ castele pe dreapta, castele pe stanga. Lenus ma intreaba ce-i cu atatea castele. Atunci ma uit pe harta si-i spun suntem pe valea Rinului.

Sunt in Dubai, plecam cu masina spre Abu Dhabi, traversam desertul ca sa luam avionul spre casa. E furtuna de nisip, nu se vede nimic in jurul nostru, credeam ca nu mai ajungem niciodata la aeroport.

Sunt in Kuwait, prima oara in Orient, Victor m-a luat de la aeroport, mergem spre oras, la hotel, sunt curioasa sa vad cum arata lumea de aici.

Sunt in Siria, cu toata trupa, mergem cu masina prin oras sa vedem Amman-ul, femeile de aici sunt mult mai emancipate, deja ti se pare totul mai apropiat de Europa.

Sunt in Cipru, aici m-am plimbat mult cu masina cu Costas, cu Nicos, se conduce pe dreapta, merg la muntele Trodos, la mozaicuri, la Paphos, la locul unde s-a nascut Afrodita.

Sunt in Grecia, cand la Atena, cand la Salonic, depinde de sezon, sosele aglomerate, poluare multa, agitatie mare, arome si muzica traditionala.

Aceasta insemnare e un memento mori, pe care sper sa il dezvolt candva.

 

Cand e vorba de femei februarie 20, 2008

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 8:38 pm

Barbatii fini devin spurcati la gura, cand e vorba de femei. Acum mi-am amintit ca nu chiar toti, cred ca cei mai patimasi

devin mai violenti verbal cand e vorba de femei.

De femei pe care le iubesc, de femei pe care le au, sau de femei la care viseaza, numai, sau pe care le-au avut candva.

Pare paradoxal, dar e adevarat.

Ani de-a randul, mi-a fost greu sa ma impac cu ideea asta, mi se parea aiurea, de ce sa fii vulgar cu orice pret, cand poti sa fii simpatic si decent, dar mi s-a explicat ca e mai interesant asa, ca face parte dintr-un ritual anume, ca vorbele colorate spuse in anumite momente au un farmec aparte si m-am obisnuit.

Oricum, de reprodus, n-as putea sa le reproduc, dar nu din pudoare, ci pentru ca nu-mi place pur si simplu.

 

Sa-ti faci curaj din fire-mpletite februarie 19, 2008

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 7:44 pm

Sa stai sa cauti raspunsuri la intamplari absurde, e ca si cum ti-ai face curaj din fire-mpletite.

Sa incerci sa patrunzi in gandirea unora e ca si cum ai da cu piciorul in poarta sarutului, sau si mai rau, te-ai invarti prin lume in asteptarea apocalipsei. E firesc, ca atunci cand ti se pare ca totul se roteste, ca-ti fuge pamantul de sub picioare, sa te opresti, sa reflectezi si numai apoi sa mergi mai departe.

 

Visul care ma obsedeaza februarie 15, 2008

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 11:55 pm

O cladire inalta, cu coridoare multe si intortocheate, cu lifturi mici, claustrofobice, care se opreau intre etaje, cand ti-era lumea mai draga. Umblu pe coridoare, am fost trimisa sa caut o persoana anume, pe care nu am mai vazut-o niciodata, intr-un anume birou pe care nu-l gasesc. Ajung la etajele unu si doi, sunt multe birouri si wc-uri, sunt si multi oameni necunoscuti. Nu gasesc ce caut. Cobor la parter, deja peisajul se schimba, ma aflu intr-un hotel, cu lift mare, unde se urca multa lume, cred ca ma aflu undeva in afara, in delegatie, caut in continuare, ma invartesc pe coridoare, urc si cobor scari intortocheate, intru in camere, in birouri, sunt flori, figuri necunoscute, birouri, masini de scris. Iau liftul de la etaj, ma hotarasc sa cobor din nou, ajung in hol si de-acolo incepe parcul palatului, cu o gradina imensa cu copaci inalti si multa verdeata, e o petrecere in aer liber cu lume multa, cu agitatie mare. Ma adancesc in padure si nu mai stiu de mine. Imi dau seama ca visul revine.

Pe urma cosmarul cu trenul. Trebuie sa iau un tren care merge la munte, sunt cand singura cu bagaje multe, cand insotita. Ajung la o gara, sau popas si aflu ca trenul a trecut sau va trece si trebuie sa-l astept pe altul, care vine sau se lasa asteptat, ma ratacesc printre cladiri si munti, sunt cand in tren, dormind pe-o banca, sunt cand prin sosele de munte, se vede casa de la Predeal in zare, vin mai aproape, dar trebuie sa fug sa prind trenul, dar unde oare, merg eu in vis?

 

Crita-prietena mea din liceu

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 11:34 pm

Eram in clasa a noua, cand a venit la noi in clasa. Mica de statura, blonda, tunsa scurt, cu ochii mari si verzi, cu un profil frumos, ne-a cucerit pe toti din prima zi. Ne-am imprietenit, pentru ca imi placea literatura, vorbeam despre Eugen Ionescu, despre Ion Barbu, despre Buzzati si despre Sartre, Simone de Beauvoir. Picta, imi placea sa merg la ea acasa, imi arata ce-a mai pictat: crochiuri, icoane pe sticla, acuarele se uscau pe masa in camera ei. Mama ei ne servea cu lapte de pasare, beam cafea si fumam. Petrecerile la Crita erau mai speciale, avea niste prieteni mai trazniti, mai greu de inghitit. Noi eram undeva la limita intre normal si rebel, nu ne renegam familia, pentru ca familia avea incredere in noi si ne lasa sa ne descoperim valorile noastre si pe ale celor din jurul nostru. Pe urma ea s-a mutat la uman, eu am ramas la real. Continuam sa ne intalnim, sa stam de vorba, sa povestim, sa ne destainuim. A fost o prietena adevarata, desi un pic ciudata, nu accepta prostia, era foarte transanta, iubea frumosul si il iubea pe Pepa. S-au iubit de atunci si peste ani am aflat ca s-au casatorit si sunt impreuna si acum. Ea face scenografie, el este regizor; recunosc ca atunci cand ne-am intalnit in 2000, cu fosti colegi de liceu, am promis ca merg la teatru sa le vad spectacolele puse de ei in scena. La teatru am fost, dar nu la spectacolele lor. Dar nu-i timpul pierdut.

 

Pianistul

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 8:32 pm

Nu-mi amintesc cum l-am cunoscut pe Arthur, tot ce-mi amintesc despre el, e ca era pianist, un pianist destul de bun. Obisnuia sa ma sune si sa-mi cante la pian Sonata lunii sau Waldstein, ori Chopin. Mi se pare normal ca la o anumita varsta sa cunosti actori, scriitori, pianisti sau pictori. Mergeam impreuna la petreceri, in grupul meu cel exclusivist, unde outsider-ii erau priviti chioras. Era inalt, frumos, brunet, ochi caprui, destul de cald si tandru, dar ceva ma tinea la mare distanta. Nu mi-am dat seama de ce, avea un tic verbal, ce faci, ce zici, care ma enerva la culme, dar nu indrazneam sa-i spun nimic. Cand am hotarat ca e momentul sa scap, sa ma eliberez dintr-o relatie care de fapt nici nu se putea numi relatie, l-am mintit, ceea ce mie nu-mi prea sta in fire, l-am mintit ca am pe altcineva cu care plec la munte in weekend. L-am facut sa sufere, m-am simtit mizerabil, pentru ca in realitate ramaneam singura atunci, dar nu-mi placea de el, avea ceva peste care nu puteam trece, ceva respingator, nici nu-mi amintesc ce, daca ar fi trebuit sa-mi justific gestul, nici nu stiu ce i-as fi putut spune, ce ar fi trebuit sa inventez, asa ca l-am mintit. Am mintit destul de rar in viata mea, dar atunci am facut-o.

 

In salonul cu oglinzi de cristal

Filed under: Uncategorized — forevergreen @ 5:16 pm

Cand am pasit inauntru imaginile ni s-au proiectat in toate oglinzile care tapetau peretii. O senzatie ciudata, numai noi, am ocupat o masa si dintr-o data parca se umpluse camera. Prin usa deschisa se vedea forfota de afara. Un du-te vino, normal pentru un aeroport central european. Intr-un colt era masuta de cafea, cu fursecuri si alte delicatesuri. Ma gandeam la ce-am lasat in urma, dar ma grabeam sa-mi alung gandurile rele. Trebuia sa ma detasez, altfel n-as fi putut sa merg mai departe. Stiam ca intotdeauna, indiferent de ce s-ar putea intampla, am sa ma intorc acasa. Acasa, era locul acela total diferit de sclipitoarea imagine a cristalelor de aici. Acasa era locul acela unde traiam chinuit, dar fericiti, in felul nostru. Acasa era locul acela unde ne lipseau multe, dar umpleam golurile in felul nostru. Acasa era locul de unde plecam si ma intorceam intotdeauna.