Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!
Mihai Eminescu

Tombent les feuilles rouillées par le vent

Tapis rougeâtre sous mes pas perdus

Parmi ces pensées gris brulées dans l’âtre

Du rêve froid d’un hiver déjà fondu. <>

Ainsi, ils sont tombés morts dans l’oubli

Un par un, tous ces désirs inassouvis

Sur cette voie, un tapis de feuilles jaunies

Aux couleurs de mes souvenirs enfuis. <>

Une neige hivernale, en tâches parsemées

Ici et là, sur mes tempes grisonnantes

Trace indélébile des jours fuyant effrayés

Des instants aux douleurs lancinantes. <>

Va et vient dans ce couloir des pas perdus

Qui est nôtre vie aux étés ensoleillés

Baissant la tête devant l’automne inattendu

Tapi au cœur de nos souvenirs figés. <>

Va-t-il disparaître un jour, avant nous deux

Ce doux soleil qui baigne nos cœurs

Effacé par le froid triste du bruit caverneux

D’une fracture subite des âmes sœurs.

30 octobre 2011

“Vivez, si m’en croyez, n’attendez à demain :

Quand vous serez bien vieille

Quand vous serez bien vieille, au soir à la chandelle,
Assise auprès du feu, dévidant et filant,
Direz chantant mes vers, en vous émerveillant :
« Ronsard me célébrait du temps que j’étais belle. »

Lors vous n’aurez servante oyant telle nouvelle,
Déjà sous le labeur à demi sommeillant,
Qui au bruit de mon nom ne s’aille réveillant,
Bénissant votre nom, de louange immortelle.

Je serai sous la terre et, fantôme sans os,
Par les ombres myrteux je prendrai mon repos ;
Vous serez au foyer une vieille accroupie,

Regrettant mon amour et votre fier dédain.

Vivez, si m’en croyez, n’attendez à demain :
Cueillez dès aujourd’hui les roses de la vie.

O poezie frumoasa, un cantec frumos…

Poezie de dragoste

Nichita Stănescu
Ce bine că esti
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

(n. 14 martie 1854 — d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator; dramaturg; şef de cenaclu literar, publicist român.

Au înflorit iar măgheranii şi n-a prins nimene de veste,
Şi-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieţi ce pîn’la moarte
S-ascund în numărul mulţimei şi umilite stau deoparte,
Cum sta între surori sfioasa cenuşăreasă din poveste.

Tăcuţi şi trişti, se trec în taină, cu fruntea în pămînt plecată,
Şi nici o mînă către dînşii nu se întinde ca să-i rumpă,
Căci fetele aşa-s făcute ca să le placă haina scumpă
Şi ei, sărmanii, n-au nimica să poată-ademeni o fată.

Dar cum mor formele spre seară, şi creşte luna fără veste,
Un miros blînd, cum nu-e altul, pătrunde-atît de cald şi dulce,
Că fetele, uitînd de noapte şi că e ceasul să se culce,
Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă fereste.

Oftează fetele, şi nu ştiu, a doua zi de dimineaţă,
Cînd se coboară în grădină, că-n biata floare cenuşie
Ce se ascunde umilită, e-atît parfum şi poezie…
Şi măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viaţă…

Vulpea fara-ncetare
Striga in gura mare
Ca de cind elefantul peste paduri domneste
Trebile merg la vale si lumea patimeste.
Ca este nedreptate
Sa va sa cheltuiasca
Veniturile toate
Pentru masa craiasca.
D-acestea elefantul cit a luat de stire,
Temindu-se, cu dreptul, de vreo razvratire,
Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise,
O invita la curte, o-mbratise si-i zise:
“Am aflat, jupineasa, ca ai mare talent
Voi sa te pui in piine;
Si incepind de miine
Iti dam cu multumire,
Ca un semn de cinstire,
Al gainelor noastre intins departament:
Cauta-ti bine treaba.”
- “Pe seama mea te lasa”,
Raspunse oratorul si, sarutindu-i laba,
Se intoarse acasa.
In ziua urmatoare,
Vulpea ca intotdeauna veni la adunare;
Dar insa oblojita, pe supt barba legata,
Si cu un lipan mare la cap infasurata.
“Ce ai, de esti astfel ?” o intrebara toate.
- “Imi e rau de aseara, imi e rau cit se poate,
Si cu trebile tarii sa ma lasati in pace.
Craiul stie ce face;
El nencetat gindeste la al obstii folos.
Adio ! sint bolnava : m-am inecat c-un os.”

Cunosc multi liberali, la vorbe ei se-ntrec.
Dar pina in sfirsit cu oase se inec.