Cati barbati pot face aceasta afirmatie, as dori sa stiu…cati barbati au incredere in femei…cati au avut experiente care i-au dezamagit pentru totdeauna…
Aceasta este tema zilei de astazi…credeti in femei?
Iar pentru femei reciproca: credeti in barbati?
Motto:
Concluzie la greselile pe care le fac unele femei in viata publica:
“Daca-ti faci public budoarul trebuie sa te astepti ca in el sa patrunda multa lume: si cine-ti place, dar si cine nu-ti place!”
Interviuri incendiare, fotografii decoltate, amintiri din prima tinerete…totul pe taraba si pe ecrane. Unele au haz, altele ating culmile ridicolului. Si atunci ma-ntreb: de ce accepta o femeie sa intre cu dezinvoltura in gura presei, a oamenilor in general?
Din cauza educatiei rigide primite in copilarie, din dorinta de a frapa?
Din cauza lipsei de afectiune a celor din jurul ei?
Din cauze obiective care tin de starea de sanatate?
Ce vor aceste femei sa demonstreze de fapt? Ca dragostea exista indiferent de varsta? Ca pot fi in continuare dezirabile? Isi imagineaza cumva ca o fotografie seducatoare va determina o suta de barbati sa le cada la picioare?
Eu nu cred in aceste povesti, desi in general imi plac povestile…
“Intro lume din ce in ce mai nebuna si atipica este foarte greu uneori sa pasesti in linie dreapta…sa nu te abati nici la dreapta, nici la stanga…sa nu faci pasi inapoi…”
Sumarul zilei:
Mi-am inceput ziua admirand talentele estetice si culinare ale Gatitorului.
Care este diferenta dintre a fi gurmand si gurmet? Am intrebat pe Facebook dar nu a starnit interesul intrebarea mea.
Am trecut in revista amintirile despre cele mai dichisite feluri de mancare pe care le-am vazut inca din copilarie. Mama mea era de departe o campioana a felurilor de mancare elitiste si a aranjamentelor iesite din comun. La ea salata de boeuf era decorata cu ratzuste facute din ou, morcov, etc. Ea nu servea niciodata la mesele cu invitati cartofi prajiti, sau piure…facea cartofi “natur”. Servea la antreuri saleuri, “vol-au-vent”, aspicuri colorate, tot felul de delicatesuri. Totul era facut de mana ei, noi o ajutam numai. Mie imi placea s-o urmaresc, sa frec galbenusurile, sa bat albusurile, sa ling castronul de crema…
Pentru peste avea farfurii si tacamuri speciale. Fursecurile si torturile facute de mama mea puteau concura cu cele mai sofisticate cofetarii. Inghetata o facea numai din ingrediente naturale…Avea o carte de bucate foarte veche, din 1920.
Am mostenit placerea de a aranja totul frumos atunci cand vrem sa ne simtim bine. In viata de zi-cu-zi ne mai abatem de la eleganta, caci avem atatea de facut.
Am avut ocazia sa mananc la Bucuresti in cele mai elegante restaurante, de asemenea in strainatate. Am adunat o multime de impresii…
Tocmai am primit un buchet superb de flori: orhidee ciclam, imortele si feriga…
Fotografia este din arhiva…
Dovezi din presa straina despre lumea nebuna in care traim:
http://www.vogue.fr/mode/en-vogue/diaporama/le-top-zuzanna-bijoch-en-50-looks/
http://madame.lefigaro.fr/societe/eve-ensler-plume-emotionnelle-
Seara trebuie sa se sfarseasca frumos:
Nefericirea oamenilor vine de cele mai multe ori din copilarie. Auzeam astazi la radio ca modificarile aduse Codului Civil vor face posibil ca de acum inainte custodia copiilor in cazul divortului sa revina ambilor parinti si nu mamei ca pana acum. Mai mult decat atat, de la zece ani copilul poate opta la cine sa ramana: la mama, sau la tata…ce grea decizie trebuie sa fie pentru un copil sa opteze astfel…
Toti parintii trec la un moment dat prin crize existentiale…unii opteaza pentru divort, altii se abtin si merg mai departe.
Nu se pot da verdicte in aceste cazuri, deoarece niciodata nu poti judeca faptele din afara lor. Dar cred ca de dragul copiilor parintii ar trebui sa incerce!
S-ar evita astfel multe traume cu care copiii raman pentru toata viata.
De multe ori ma intreb ce simt cei/cele care contribuie la destramarea unei casatorii?
Update: Pe 22 Septembrie 2011 – eveniment in memoria lui Freddie Mercury si in Romania: “Freddie for One Day” – concert in scop umanitar.
Sau: “Amintirile unui barbat cuminte, divortzat ulterior”
Don era un barbat pana-n treizeci de ani, inalt, brunet, cu mustata, ochi caprui. Avea un glas foarte placut si un zambet larg si linistitor. Era baiatul unui om cu mare greutate inainte de ’90. De aceea totul era foarte simplu pentru el. Venit de putin timp in companie, urcase rapid pe scaunul de sef de serviciu.
Era insurat cu o fosta colega de facultate care avea la randul ei tatal director la singura societate de asigurari care exista pe-atunci. Motiv pentru care, dupa cum era de asteptat amandoi lucrasera acolo dupa terminarea facultatii.
Cei doi se iubeau evident, in vazul lumii, aveau si-un baietel.
In noul departament Don a intalnit-o pe Daria, o blonda plina de viata, cu picioare frumoase si lungi. Daria avea un sot si o fetita. Folosea din belsug parfumul Lou-Lou…
Ca sa nu mai lungesc povestea Don si Daria au inceput sa flirteze la birou, apoi au continuat in delegatii, iar totul a culminat cu o incurcatura profesionala de mare anvergura. Pentru a se linisti lucrurile, Dariei i s-a impus sa ramana intro tara straina.
Dar aceasta situatie a inrautatit lucrurile si mai mult pentru ca Don n-a rezistat fara ea si a hotarat sa divortzeze de fosta sotie pe care o iubea atat de mult si evident in vazul lumii. Nu se cunoaste exact momentul cand cei doi s-au reintalnit, dar cineva spunea ca i-a vazut in tara peste vreo zece ani de la divortul lui Don de prima sotie.
Coborau dintrun taxi si ea era foarte preocupata sa nu i se prafuiasca pantofii in colbul bucurestean…
Viata este ca o fuga permanenta…nu fugim de noi, dar de cele mai multe ori nici nu ne oprim sa privim in noi cu atentie.
Cand aud sau citesc marturisile unei femei care spune ca nu-si mai aminteste de cand n-a mai primit o floare, ma gandesc la faptul ca eu sunt exact in coltul opus: primesc flori tot timpul si asa a fost de cand ma stiu…
Este vara in noi si in jurul nostru…
Update: florile pictate ieri, 1 iulie, de mine
Adica este ziua intalnirii noastre anuale. Mai am cateva ore in care ma pot gandi si razgandi…on va voir!
Update ora 16,45: am fost la intalnire, la Monte Carlo in Cismigiu. A venit destula lume. Cand am ajuns acolo am intrebat un chelner pe care-l stiam din vedere daca am si eu niste colegi pe-acolo si m-a indrumat imediat pe terasa. Geamurile erau deschise spre lac, mirosea a tei, a fost cald si bine, am stat intrun curent de zile mari…
Colegii mei, unii erau schimbati, altii asa cum ii stiam din anii trecuti, altii mai schimbati…dar nu vreau sa scriu despre trecerea anilor care lasa urme pe oameni.
Ne-am imbratisat, asa cum facem cand ne intalnim, de fiecare data.
Ne-am conversat direct, incrucisat, peste masa…ne mai vedem la anul, sau mai devreme…
Ne-am amintit ce bine ne distram noi in timpul facultatii si am ajuns la concluzia ca a fost frumos!
Ma ajuta sa ma-ntorc in timp. Asa mirosea la noi in casa la inceput cand ne-am casatorit. Pe urma a mirosit mai rar…sporadic.
Este un miros patrunzator care se lipeste parca de tine, scapi greu de el…iti intra in par, in haine, in carti, in mobila, in covoare, in tot…
Si intotdeauna imi amintesc ziua cand ploua afara si mi-a facut portretul, iar mirosul de vopseluri ne invaluia din toate partile…era prin mai-iunie…au trecut anii de-atunci.
“Herastrau ora 15″
De multe ori timpul transforma cele mai traumatizante experiente in bucurii…si este bine cand se intampla asa, caci altfel ar fi foarte trist. La 23 de ani este un mare curaj sa devii mama, ar spune multe femei in ziua de azi si adevarul este ca nu-i deloc simplu, as putea spune eu privind in urma…
Mai ales cand esti la inceputul carierei, in stagiu adica si afli, sau mai bine zis il convingi pe doctor ca vei avea un copil…
Noii colegi de la noul si de fapt primul loc de munca din viata ta devin imediat suspiciosi, rauvoitori si sunt gata sa te pedepseasca pentru simplul fapt ca ai terminat o facultate si indraznesti sa vii si sa declari ca vei face un copil.
Cata intelepciune si rabdare iti trebuie ca sa treci peste toate acestea?
Atunci cand nimeni nu vrea sa-ti dea nimic de lucru, cand toti te privesc chioras si sunt in stare sa-ti dea cele mai de jos indatoriri de serviciu. Dar au fost si clipe frumoase…cum ar fi povestea “buchetului de flori”.
M-au trimis colegele mele sa cumpar un buchet frumos de flori pentru ziua Directoarei de atunci, de la primul meu loc de munca. Nu stiam mai nimic despre acea directoare, dar am reusit sa aleg un buchet de flori. Apoi instructiunile spuneau sa-l duc la secretariat. Am respectat instructiunile, numai ca atunci cand am vrut sa ies de acolo, directoarea a vrut sa cunoasca mesagerul care a adus florile si asa am fost introdusa in lumea doamnelor care-si petreceau vacanta pe Coasta de Azur pe banii clientilor favorizati, dar deja am mers prea departe cu povestirea, am intrat adanc in lumea barfelor care circulau pe holuri si pe la colturi…nu-i elegant, stiu…
Dupa povestea cu buchetul de flori atmosfera s-a mai dezghetat, adica unii colegi au inceput sa-si manifeste ura si teama pe fata, iar altii au incercat sa ma cunoasca mai bine.
Prima data am fost cooptata de o colega sa plec cu ea in tara, la fabrici, cu agentul din Danemarca. Era obligatoriu sa fim cate doua persoane la tratative, in avion, la masa, pe drum, oriunde…Ideea era sa ne suspectam unii pe altii, ceea ce eu n-am facut niciodata. Consideram ca este un joc de dublu din partea noastra. In concluzie am aflat de dimineata ca trebuie sa plec dupa-amiaza, adica sa-mi fac bagajul si sa prindem trenul, sau avionul, nu-mi amintesc exact ce-a fost…dar ceea ce imi amintesc este faptul ca sotul meu a fost socat si ani de zile mi-a reprosat faptul ca nu l-am avertizat din timp, de parca eu as fi stiut…
Apoi a existat o doamna, care lucra Austria si urma sa plece in concediu in decembrie. M-a luat sa lucrez cu ea, totul se intampla in limba germana. L-am cunoscut si pe agent, pe domnul Frankel care aducea bomboane “After Eight” la tratative.
Dupa ce am ramas singura, sefa de birou de-atunci a dat drumul la tirul persecutiei: zilnic imi cerea situatii si previziuni de livrare, iar eu habar n-aveam de nici unele, evident. Aveam o nota de probleme succinta, dar atunci nu stiam inca ce trebuie sa fac cu ea, au trebuit sa treaca ani sa aflu…Important este insa ca m-am descurcat si incet-incet am inceput sa-mi fac prieteni adevarati si sa fiu chiar iubita de catre unii colegi.
Unul dintre ei lucra Franta si spunea multe povesti ciudate pentru urechile mele de economist de comert exterior la inceput de cariera. Eram in acelasi birou, era decembrie, a plecat si el in concediu, mi-a permis sa-i ocup biroul pana se-ntoarce…dar nu s-a mai intors niciodata. A disparut la scurt timp pe munte…in primavara i-au gasit trupul, dupa topirea zapezilor. Vorbise prea mult, asa se zvonea.
De la el am mostenit biroul.
(Va urma)
Comentarii recente