Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

O cladire inalta, cu coridoare multe si intortocheate, cu lifturi mici, claustrofobice, care se opreau intre etaje, cand ti-era lumea mai draga. Umblu pe coridoare, am fost trimisa sa caut o persoana anume, pe care nu am mai vazut-o niciodata, intr-un anume birou pe care nu-l gasesc. Ajung la etajele unu si doi, sunt multe birouri si wc-uri, sunt si multi oameni necunoscuti. Nu gasesc ce caut. Cobor la parter, deja peisajul se schimba, ma aflu intr-un hotel, cu lift mare, unde se urca multa lume, cred ca ma aflu undeva in afara, in delegatie, caut in continuare, ma invartesc pe coridoare, urc si cobor scari intortocheate, intru in camere, in birouri, sunt flori, figuri necunoscute, birouri, masini de scris. Iau liftul de la etaj, ma hotarasc sa cobor din nou, ajung in hol si de-acolo incepe parcul palatului, cu o gradina imensa cu copaci inalti si multa verdeata, e o petrecere in aer liber cu lume multa, cu agitatie mare. Ma adancesc in padure si nu mai stiu de mine. Imi dau seama ca visul revine.

Pe urma cosmarul cu trenul. Trebuie sa iau un tren care merge la munte, sunt cand singura cu bagaje multe, cand insotita. Ajung la o gara, sau popas si aflu ca trenul a trecut sau va trece si trebuie sa-l astept pe altul, care vine sau se lasa asteptat, ma ratacesc printre cladiri si munti, sunt cand in tren, dormind pe-o banca, sunt cand prin sosele de munte, se vede casa de la Predeal in zare, vin mai aproape, dar trebuie sa fug sa prind trenul, dar unde oare, merg eu in vis?

Eram in clasa a noua, cand a venit la noi in clasa. Mica de statura, blonda, tunsa scurt, cu ochii mari si verzi, cu un profil frumos, ne-a cucerit pe toti din prima zi. Ne-am imprietenit, pentru ca imi placea literatura, vorbeam despre Eugen Ionescu, despre Ion Barbu, despre Buzzati si despre Sartre, Simone de Beauvoir. Picta, imi placea sa merg la ea acasa, imi arata ce-a mai pictat: crochiuri, icoane pe sticla, acuarele se uscau pe masa in camera ei. Mama ei ne servea cu lapte de pasare, beam cafea si fumam. Petrecerile la Crita erau mai speciale, avea niste prieteni mai trazniti, mai greu de inghitit. Noi eram undeva la limita intre normal si rebel, nu ne renegam familia, pentru ca familia avea incredere in noi si ne lasa sa ne descoperim valorile noastre si pe ale celor din jurul nostru. Pe urma ea s-a mutat la uman, eu am ramas la real. Continuam sa ne intalnim, sa stam de vorba, sa povestim, sa ne destainuim. A fost o prietena adevarata, desi un pic ciudata, nu accepta prostia, era foarte transanta, iubea frumosul si il iubea pe Pepa. S-au iubit de atunci si peste ani am aflat ca s-au casatorit si sunt impreuna si acum. Ea face scenografie, el este regizor; recunosc ca atunci cand ne-am intalnit in 2000, cu fosti colegi de liceu, am promis ca merg la teatru sa le vad spectacolele puse de ei in scena. La teatru am fost, dar nu la spectacolele lor. Dar nu-i timpul pierdut.

Nu-mi amintesc cum l-am cunoscut pe Arthur, tot ce-mi amintesc despre el, e ca era pianist, un pianist destul de bun. Obisnuia sa ma sune si sa-mi cante la pian Sonata lunii sau Waldstein, ori Chopin. Mi se pare normal ca la o anumita varsta sa cunosti actori, scriitori, pianisti sau pictori. Mergeam impreuna la petreceri, in grupul meu cel exclusivist, unde outsider-ii erau priviti chioras. Era inalt, frumos, brunet, ochi caprui, destul de cald si tandru, dar ceva ma tinea la mare distanta. Nu mi-am dat seama de ce, avea un tic verbal, ce faci, ce zici, care ma enerva la culme, dar nu indrazneam sa-i spun nimic. Cand am hotarat ca e momentul sa scap, sa ma eliberez dintr-o relatie care de fapt nici nu se putea numi relatie, l-am mintit, ceea ce mie nu-mi prea sta in fire, l-am mintit ca am pe altcineva cu care plec la munte in weekend. L-am facut sa sufere, m-am simtit mizerabil, pentru ca in realitate ramaneam singura atunci, dar nu-mi placea de el, avea ceva peste care nu puteam trece, ceva respingator, nici nu-mi amintesc ce, daca ar fi trebuit sa-mi justific gestul, nici nu stiu ce i-as fi putut spune, ce ar fi trebuit sa inventez, asa ca l-am mintit. Am mintit destul de rar in viata mea, dar atunci am facut-o.

Cand am pasit inauntru imaginile ni s-au proiectat in toate oglinzile care tapetau peretii. O senzatie ciudata, numai noi, am ocupat o masa si dintr-o data parca se umpluse camera. Prin usa deschisa se vedea forfota de afara. Un du-te vino, normal pentru un aeroport central european. Intr-un colt era masuta de cafea, cu fursecuri si alte delicatesuri. Ma gandeam la ce-am lasat in urma, dar ma grabeam sa-mi alung gandurile rele. Trebuia sa ma detasez, altfel n-as fi putut sa merg mai departe. Stiam ca intotdeauna, indiferent de ce s-ar putea intampla, am sa ma intorc acasa. Acasa, era locul acela total diferit de sclipitoarea imagine a cristalelor de aici. Acasa era locul acela unde traiam chinuit, dar fericiti, in felul nostru. Acasa era locul acela unde ne lipseau multe, dar umpleam golurile in felul nostru. Acasa era locul de unde plecam si ma intorceam intotdeauna.

Este prima Zi a Indragostitilor pe care am petrecut-o in lumea virtuala. In anii trecuti m-am aflat in lumea expozitiei de cadouri pentru Valentine’s day. In lumea reala, e vanzoleala mare.  Miroase a cafea, a ciocolata, a flori si a parfum, un amestec de culoare si de du-te vino, suportabil, la primele ore ale diminetii, insuportabil, la orele pranzului, de-a dreptul infernal, seara, la ora inchiderii. Toata lumea cauta, probeaza, miroase, intreaba, se saruta, se iau de mana, cumpara, pleaca, revin. Se intalnesc prieteni, colegi, rude, profesori, adolescenti, studenti, oameni de varsta a treia. In lumea virtuala,unii spun ca-i frumos, altii spun ca-i urat. Unii se bucura, altii sunt tristi. Unii sunt exaltati, altii sunt deprimati. Unii incepusera sa se planga de ieri, altii cu noaptea-n cap vroiau sa se sinucida, sa se arunce-n cap, sa se impuste, fiecare dorind in felul acesta sa atraga atentia celor din jur. Procentual, nu-mi dau seama, exact, cati se bucura de aceasta zi si cati sunt exasperati de ea. Daca aceasta stare de nemultumire totala este reala, sau fabricata, asta nu avem de unde sa stim.

Am ajuns la concluzia ca ti-e mai bine daca tratezi cu detasare tot ce se intampla in jurul tau. Daca-ti pui sentimentele si sufletul pe tava, se vor gasi intotdeauna unii sa te caute-n detalii, sa te judece si sa traga ei, atotstiutorii, niste concluzii elocvente, calomniatoare, despre tine.

Cu cat esti mai indiferent si mai superficial, cu atat te amesteci in amalgamul de caractere terne, care graviteaza in jurul tau, fara sa mai iesi din tipare, te conformezi.

Daca-ti vine dorul de duca, daca te plictisesti de jocul asta stupid, e foarte simplu, dai shut down si s-a terminat imediat, s-a stins ecranul.

Am crezut ca n-are importanta in ce zodie te nasti. Mai tarziu am aflat ca de fapt, de aici vin toate. De cate ori am atins un prag al devenirii, am primit un semn, cativa pasi inapoi.

Am strabatut lungi traiectorii ale cunoasterii, mi-am purtat pasii prin orasele mari ale lumii, am cunoscut oameni, am vazut muzee, monumente istorice, orase vechi, catedrale si pagode, hoteluri de lux, ambasade si piete, aeroporturi si magazine, parcuri si gradini, autostrazi si gari, firme celebre si magazine de aur, stralucire si saracie, oameni bogati si oameni care dorm pe strada, am vazut toate acestea intr-o viata de om.  Am vazut Occidentul, am vazut Orientul, am vazut mari, lacuri si oceane, pe toate le-am vazut in aceasta viata.  Pe urma, am aflat ca ar fi bine sa nu marturisesc ca am vazut toate astea, ca asta ar insemna sa ofensez pe cei care n-au mers cu avionul niciodata, sau care n-au depasit granitele tarii niciodata. Din pacate, eu timpul inapoi n-am cum sa-l dau, nici amintirile nu mi le pot sterge din memorie, pentru ca sunt reale, nu sunt inventate de mine. Bogatia de idei si sentimente pe care le-am adunat in mine, ma definesc. Cunostintele acumulate s-au dublat, s-au triplat, s-au inzecit, nu pot sa ma fac ca nu exista. Incerc sa ma mentin la un nivel mediu, normal, dar fac ce fac si ma detasez. Asta nu ma ajuta, ba dimpotriva, imi atrage dezamagirea.

Acum am sa incerc sa ma desprind de rutina, de micile obiceiuri pe care le-am adoptat in ultimul timp, am sa ma-nchid in mine, nu e nici prima, nici ultima data cand se-ntampla asta, apoi am sa hotarasc ce am de facut.